Vaccinarea anti-Covid a intrat în impas în multe state, inclusiv în țara noastră. Asta înseamnă că imunitatea colectivă este încă greu de atins, iar virusul face noi victime și riscă să evolueze în noi tulpini.
Și în Moldova, și în alte părți se vorbește despre vaccinarea obligatorie, un termen generic sub care se ascund diferite politici prin care oamenii să fie motivați să se vaccineze împotriva Covid.
În țara noastră, autoritățile au fost criticate pentru că au cerut profesorilor fie să se vaccineze, fie să prezinte obligatoriu testul negativ o dată la două săptămâni. Totodată, după introducerea stării de urgență în sănătate publică, pentru perioada 10 septembrie – 30 octombrie, accesul la evenimentele în aer liber și în spațiile închise este posibil doar cu dovada vaccinării, dovada infectării anterioare sau a testului Covid.
Nu s-au lăsat așteptate și reacțiile – cineva a acuzat autoritățile de încălcarea drepturilor omului, altcineva a jucat cartea politică luând apărarea celor care refuză să se vaccineze.
În acest articol vom analiza dacă vaccinarea obligatorie a unor categorii de cetățeni încalcă sau nu drepturile omului. Vom prezenta câteva dintre modelele existente în alte state, cadrul legal pentru implementarea vaccinării obligatorii și considerațiile etice aduse în discuție de experți.
Chiar dacă răspunsul nu este unul simplu și direct, concluzia este că politicile de vaccinare obligatorie nu contravin drepturilor omului, dacă acestea sunt necesare pentru atingerea obiectivelor de sănătate publică și proporționale acestor obiective.
Cât de obligatoriu e obligatoriu?
Vaccinarea obligatorie poate desemna un întreg spectru de măsuri de la cele mai extreme la cele mai blânde – de la utilizarea forței și coerciției (există mărturii despre astfel de practici, în China, de exemplu) și a amenzilor, până la la privarea celor nevaccinați de posibilitatea de a accesa anumite spații, activități sau servicii. Evident că primele sunt mai grave din punctul de vedere al dreptului omului, iar ultimele mai puțin.
Potrivit sintezei de politici a Organizației Mondiale a Sănătății, prin „vaccinare obligatorie” se înțeleg anumite măsuri de stimulare a imunizării prin introducerea restricțiilor în cazul în care oamenii o refuză. În cele mai multe cazuri, astfel de măsuri prevăd și excepții, de exemplu, contraindicațiile medicale. Unele state admit și obiecțiile religioase sau cele bazate pe conștiință.
Cu alte cuvinte, cînd vorbim de vaccinare obligatorie acest lucru nu înseamnă neapărat că oamenii sunt forțați să se vaccineze sau obligați să o facă cu riscul de a fi sancționați. Mai degrabă se are în vedere că persoana va suporta costul refuzului de a se vaccina – de exemplu, fiindu-i restrînse anumite libertăți.
Într-un articol din 2019, despre vaccinarea copiilor în lume, se analizează vaccinarea obligatorie din 4 dimensiuni: (1) care vaccinuri sunt obligatorii, (2) sancțiunile și severitatea lor, (3) cum e aplicată măsura și care sunt excepțiile și (4) eficiența măsurii. În ce privește sancțiunile, se disting câteva forme: vaccinarea forțată, criminalizarea, excluderea din spațiile publice, privarea de alocații financiare și răspunderea pentru daune cauzate altora. Oportunitatea și eficiența fiecărui tip de sancțiune, spun autorii, depind de mulți factori, inclusiv de felul în care este aplicată, și cu siguranță unele pot fi mai dăunătoare pentru drepturile omului decât altele. Ceea ce e important e că există precedente la discuțiile actuale despre vaccinarea obligatorie împotriva la Covid-19.
Vaccinarea obligatorie a copiilor
Pentru că există corelație demonstrată dintre vaccinuri și focare de epidemie, iar vaccinurile previn 2-3 milioane de decese anual, multe țări au introdus vaccinarea obligatorie a copiilor, de exemplu împotriva la ROR (rujeolă, oreion și rubeolă). Potrivit datelor din 2019, 89 de state ale lumii au făcut obligatorie vaccinarea copiilor, altele 20 au ales să condiționeze prin vaccinare școlarizarea, iar 32 doar recomandă imunizarea copiilor.
În Moldova, vaccinarea copiilor nu este obligatorie, dar este cerută pentru admiterea la școală, iar organizațiile precum UNICEF fac campanii de conștientizare a beneficiilor vaccinării. Chestiunea obligativității vaccinurilor pentru admiterea copiilor în instituțiile de învățămînt a ajuns în fața Curții Constituționale în 2018, atunci când deputatul Vladimir Odnostalco a pretins că această condiție limitează accesul la educație al copiilor și este discriminatorie. Atunci Curtea a hotărât că condiția vaccinării nu contravine Constituției, întrucât beneficiile vaccinării sunt mult mai semnificative decât riscurile reduse asociate acesteia și a argumentat că cerința vaccinării pentru admiterea în școli „nu reprezintă o măsură foarte drastică în privința dreptului la educație și a dreptului la respectarea vieții private”.
În general, OMS nu pledează pentru vaccinarea obligatorie a copiilor, ci pentru accesibilitatea vaccinurilor și campanii de sensibilizare pentru a spori vaccinarea.
Vaccinarea obligatorie anti-Covid
La moment în lume există mai multe modele de vaccinare sau testare obligatorie. Cele mai răspândite exemple includ:
1. Vaccinarea obligatorie a lucratorilor medicali, acesta fiind unul dintre cele mai expuse grupuri la infectarea cu Covid. Exemplele includ Franța, Grecia, Italia, Ungaria . La moment, nu poate fi estimat rezultatul acestor politici, întrucât măsurile sunt implementate recent. În Franța, lucrătorii care nu s-au vaccinat au fost suspendați de la serviciu pe cont propriu, dar nu sunt concediați.
2. Prezentarea unui certificat de vaccinare / test negativ / confirmare a infectării cu Covid în trecut pentru a vizita restaurante (sau cel puțin interiorul acestora), muzee, teatre și alte încăperi închise (Franța, Grecia, Austria, Germania, Olanda).
În Germania, dovada vaccinării / testul se cere pentru sălile de sport și interiorul barurilor și restaurantelor, iar în Franța și Austria în toate localurile, fie la terasă, fie în interior. La început, în aceste țări testele erau gratuite. Însă, spre exemplu, în cazul Germaniei, testele gratuite nu mai sunt disponibile începând cu 11 octombrie, decât pentru cei care pot prezenta confirmarea că nu pot fi vaccinați. În astfel de cazuri, vaccinarea nu este obligatorie, însă cei vaccinati beneficiază de mai multe libertăți decât cei nevaccinați.
3. Prezentarea certificatelor de vaccinare / test negativ confirmare infectării cu Covid pentru evenimentele cu un număr mai mare de oameni – cluburi, concerte, festivaluri. (Marea Britanie, Germania)
4. Unele state au introdus vaccinarea obligatorie pentru toți vizitatorii (Malta), pentru lucrătorii ce interacționează cu publicul (Moscova, Rusia), toți lucrătorii (Italia), pentru toți salariații, cei ce folosesc transportul public (Arabia Saudita), iar Turkmenistan a anunțat vaccinarea obligatorie pentru toata populația.
Ca și în cazul restricțiilor dinaintea apariției vaccinului, există discrepanțe între țările mai democratice și cele mai puțin democratice. Astfel în țările în care democrația este la ea acasă, restricțiile asupra libertăților individuale în perioada pandemiei au fost mai puține, deși unele dintre țările democratice au introdus măsuri ce pot fi considerate autoritare (de exemplu Coreea de Sud și Italia au introdus aplicații mobile ce intervin în viața privată și au prevăzut pedeapsă penală pentru încălcarea regulilor de izolare). La fel, țările mai democratice sunt mai puțin predispuse să implementeze soluții radicale sau pripite pentru imunizarea populației, iar cele nedemocratice o pot face fără scrupule. Spre exemplu, introducerea obligatorie a vaccinării tuturor cetățenilor care au împlinit vârsta de 18 ani în Turkmenistan (cu excepția celor ce au contraindicații medicale) este una dintre cele mai stricte măsuri existente deocamdată. Pe de altă parte, democrația e un proces încet, necesită considerarea diferitor interese și opinii, iar guvernele democratice sunt mai precaute în raport cu politicile nepopulare. Însă aceleași procese democratice sporesc încrederea populației în politicile statului și în vaccin și au sorți mai mari de izbândă în a promova vaccinarea voluntară.
Așadar, diferite state au avut abordări diferite pentru a-și determina populația să se vaccineze și să nu-i pună în pericol pe alți. Totuși, ce ar spune organismele din domeniul drepturilor omului despre vaccinarea obligatorie?
Curtea europeană a drepturilor omului și vaccinarea obligatorie
Într-o cauză judecată în aprilie 2021 – Vavřička și alții c. Republicii Cehe – CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) a decis ca vaccinarea obligatorie a copiilor în Cehia nu încalcă Articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (dreptul la viața privată și cea de familiei) și, deși este o restrângere a drepturilor omului, este justificată. Curtea a argumentat că autoritățile „ar putea introduce în mod rezonabil o politică de vaccinare obligatorie pentru a atinge un nivel adecvat de protecție împotriva bolilor grave” în cazul în care vaccinarea voluntară a eșuat. Potrivit jurisprudenței CEDO, articolul 2 (dreptul la viață) conține și o obligație pozitivă a statelor să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a proteja viața și sănătatea persoanelor din jurisdicția lor (despre dreptul la viață și restricțiile anti-Covid am scris și aici).
Cauza se referea la șase cereri introduse împotriva Republicii Cehe între 2013 și 2015, prin care părinții au contestat măsura de vaccinare obligatorie impusă ca o condiție pentru copii de a fi acceptați în instituțiile de educație preșcolară. Solicitanții nu fuseseră vaccinați și s-au plâns de consecințele rezultate din nerespectarea obligației de vaccinare: o amendă de până la aproximativ 400 EUR impusă părinților și excluderea copiilor nevaccinați din învățământul preșcolar. Curtea a considerat că amenda era la limita de jos a pedepselor pecuniare existente în Cehia la acel moment, iar excluderea copiilor nevaccinați din învățământul preșcolar nu îi priva pe aceștia de alte posibilități de dezvoltare personală, mai ales că statutul de nevaccinat nu îi împiedica să fie admiși în școala primară obligatorie. Menționarea acestor aspecte înseamnă că deși, în acest caz, CEDO a fost de partea guvernului ceh, nu înseamnă totuși că orice măsură de vaccinare obligatorie ar fi justificată.
O altă decizie recentă, de data asta legată direct de Covid, a fost luată de pe 9 septembrie. Astfel, pe 2 septembrie, CEDO a primit două cereri depuse de 30 de profesioniști în domeniul sănătății din Grecia. Aceștia au invocat că legea privind vaccinarea obligatorie a profesioniștilor din sectorul sănătății împotriva Covid-19, ca o condiție pentru a-și exercita profesia, ar contraveni articolelor 2 (dreptul la viață), 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante), 4 (interzicerea tratamentului sclavie și muncă forțată), 5 (dreptul la libertate și securitate), 6 (dreptul la un proces echitabil), 8 (dreptul la respectul pentru viața privată și de familie) și 14 (interzicerea discriminării). Solicitanții au cerut aplicarea măsurilor provizorii (regula 39) care ar suspenda imediat legea care impunea vaccinarea obligatorie până este examinat cazul. CEDO a refuzat aplicarea măsurilor provizorii, deoarece Curtea admite astfel de cereri numai în mod excepțional, atunci când solicitanții s-ar confrunta cu un risc real de prejudiciu ireversibil. Astfel, decizia indică la faptul că CEDO a considerat că vaccinarea obligatorie nu va duce la un risc ireversibil sau consecințele refuzului de a fi vaccinat nu sunt ireversibile. Însăși cererea privind încălcarea drepturilor medicilor se află în procesul de soluționare în fața Curții.
O concluzie provizorie ar fi că, în principiu, vaccinarea obligatorie nu contravine drepturilor omului.
Partea etică și considerațiile OMS
În conformitate cu sinteza de politici a OMS, trebuie să se ia în considerare următoarele aspecte etice în cazul vaccinării obligatorii:
Necesitate și proporționalitate – vaccinarea obligatorie trebuie considerată o măsură necesară doar atunci când este aplicată respectând principiul proporționalității. Astfel, dacă această măsură este necesară pentru a atinge scopul propus (de a proteja sănătatea publică, de a salva vieți) și atingerea acestui scop nu este posibilă fără a introduce vaccinarea obligatorie, atunci trebuie să se opteze pentru această metodă.
Dovada siguranței vaccinului – trebuie să existe suficiente dovezi că vaccinurile sunt sigure pentru populația pentru care sunt făcute obligatorii. În cazul în care astfel de evidență lipsește sau în cazul în care datele sugerează că riscurile asociate cu vaccinul sunt mai mari decât riscurile asociate neadministrării acestuia, vaccinarea obligatorie nu este etic justificată, în special fără a accepta excepții (contraindicații medicale).
Evidența eficacității și eficienței vaccinării – ar trebui să existe date privind eficacitatea și eficiența vaccinării pentru populația pentru care este obligatorie și că vaccinul este un mijloc eficient de realizare a unui obiectiv important de sănătate publică. De exemplu, în cazul în care vaccinarea este considerată necesară pentru a întrerupe lanțurile de transmisie și a preveni infectarea altora, ar trebui să existe suficiente dovezi că vaccinul este eficient în prevenirea infecției și / sau transmiterii virusului.
Disponibilitatea – trebuie să existe număr de doze de vaccin suficient, în special pentru categoria pentru care este făcut obigatoriu și accesul la vaccinuri trebuie să fie liber și rezonabil gratuit. De altfel, lipsa accesului la vaccin va spori inegalitatea socială.
Încrederea publicului – este un aspect important din punct de vedere etic și, în special, poate avea efecte negative neintenționate printre grupurile populației vulnerabile sau marginalizate. Astfel, ezitarea față de vaccinare poate fi mai înaltă în rândul grupurilor minoritare și acestea pot considera vaccinarea obligatorie o formă de represiune din partea guvernului, în cazul în care aceasta limitează accesul la locul de muncă sau la servicii
Procesul etic de luare a deciziilor – Deciziile referitor la vaccinare trebuie luate transparent și consultativ. Astfel, părțile afectate și părțile interesate relevante trebuie implicate în dialog, în special, grupurile vulnerabile sau marginalizate, pentru a obține și a înțelege perspectivele lor.
Putem aplica standardele de mai sus la diferite potențiale politici de vaccinare anti-Covid, ținând cont de faptul că, potrivit OMS vaccinurile împotriva Covid (AstraZeneca/Oxford, Johnson and Johnson, Moderna, Pfizer/BionTech, Sinopharm, Sinovac) s-au demonstrat a fi sigure și eficiente în prevenirea morții și îmbolnăvirii grave pentru majoritatea adulților.
Vaccinarea obligatorie pentru întreaga populație, din perspectiva sintezei de politici citate, trebuie examinată în primul rând din punct de vedere a proporționalității și necesității, a accesului la vaccin și, nu în ultimul rând, din punct de vedere etic și cel al credibilității față de vaccin în grupurile minoritare sau marginalizate.
Vaccinurile pentru elevi – din perspectiva OMS la moment această măsură nu este considerată necesară și proporțională, mai ales că lipsesc și suficiente dovezi ale siguranței, eficienței și eficacității vaccinurilor în cazul copiilor. Conform OMS, copiii și adolescenții au simptome mai puțin severe decât adulții și este mai puțin prioritar de a le oferi vaccini decât celor din grupurile de risc. De asemenea, sunt necesare mai multe cercetări pentru a lua decizii despre la vaccinarea copiilor contra Covid-19, dar SAGE (Grupul consultativ strategic de experți a OMS) a ajuns la concluzia că vaccinul Pfizer/BionTech poate fi folosit pentru copiii mai mari de 12 ani.
Vaccinarea obligatorie a lucrătorilor medicali este cea mai frecventă formă de vaccinare obligatorie și se aliniază cu criteriile de mai sus, de necesitate și proporționalitate. Există un număr disponibil de vaccin pentru categoria de risc. În ceea ce privește încrederea publicului și partea etică a procesului, nu există un anumit standard recomandat de OMS, întrucât fiecare guvern decide felul în care implementează politicile de vaccinare, însă ar fi bine ca procesul să fie consultativ. Totuși, în cazul vaccinării obligatorii a lucrătorilor medicali, dezavantajele ar fi că dacă angajații nevaccinați nu pot lucra, apare presiune ridicată asupra sistemului medical și a medicilor ce ies la lucru. De asemenea pentru implementarea dialogului, este necesar de alocat timp suplimentar, ceea ce ar încetini procesul.
Concluzii
Deși răspunsul nu este absolut, implementarea vaccinării obligatorii în principiu nu contravine drepturilor omului, atât timp cât măsurile pot fi justificate ca proporționale și necesare. Acest lucru este confirmat, cel puțin parțial, de jurisprudența CEDO și cea națională.
Cu toate acestea, se recomandă ca statul să pună un accent mai mare în primul rând pe campanii de sensibilizare și încurajare a populației de a se vaccina. Or, asta ar spori încrederea oamenilor în vaccin, care, după cum am văzut, e o precondiție a unei politici de vaccinare etice.
Politicile de vaccinare ar putea fi prioritizate în baza standardelor drepturilor omului și a criteriilor etice:
- Vaccinarea obligatorie pentru anumite categorii ale populației (de exemplu, medici și personal medical, profesori, vânzători), și nu pentru toată populația;
- Trebuie să existe excepții și ele trebuie clar definite (precum contraindicațiile medicale, vârsta);
- Sancțiunile pentru nevaccinare să fie justificabile (de exemplu, sancțiunile penale ar fi dificil de justificat).
Într-un final, pentru ca deciziile să fie legitime și să beneficieze de încrederea publicului, trebuie asigurată transparența procesului. Autoritățile trebuie să ducă un dialog cu reprezentanții profesiilor, angajaților, businessului, pentru a ține cont de toate pozițiile și a lua decizii informate, argumentate în mod convingător.
Autori: Anastasia Pociumban și echipa CPR Moldova
Acest material este realizat în cadrul proiectului „Libertatea întrunirilor și drepturile conexe în gestionarea pandemiei Covid-19”, implementat de CPR Moldova (Centrul de Politici și Reforme) cu susținerea Fundației Soros Moldova.
