Autor: Andrei Lutenco, Director de Programe, CPR Moldova
800 de oameni au decedat în ultima lună de la virusul SARS-COV 2. Cifra celor infectați a crescut cu 40 000. Înrăutățirea situației pandemice a readus în discuție necesitatea așa-numitului lockdown – a carantinei generale – pentru a reduce cît mai rapid numărul de noi infectări și presiunea asupra sistemul spitalicesc. Celor care cer măsuri urgente și drastice de limitare a contactelor dintre oameni li se opun cei care spun că restricțiile vor lovi devastator în economie. Mai sunt și cei care pun la îndoială dreptul statului de a ne limita în așa măsură libertatea personală.
Aceste discuții arată ca o negociere dintre diferite priorități – viețile omenești, sănătatea publică, economia și libertatea individuală. Decizia e complicată, inclusiv pentru politicieni, care trebuie fie să-și asume restricții nepopulare, fie să riște lăsînd pandemia să iasă și mai mult de sub control.
Cum decidem? Abordarea bazată pe drepturile omului.
O abordare bazată pe drepturile omului înseamnă că statul există pentru oameni, și nu invers, că demnitatea umană și egalitatea sunt fundamentul societății. Pentru ce există economia? Pentru a satisface necesități umane. Ordinea publică? Pentru a satisface nevoia de siguranță. Și tot așa. Drepturile omului nu sunt doar concepte filozofice, ele sunt obligatorii, pentru că sunt protejate prin Constituție și tratatele internaționale la care țara noastră este parte. Dacă ne încalcă drepturile, statul poate fi, cel puțin în teorie, tras la răspundere.
Este o carantină națională justificată din punct de vedere al drepturilor omului?
Cum ne-ar afecta un lockdown drepturile?
Lockdown-ul, sau carantina, poate lua diferite forme, care afectează diferit oamenii. Măsurile pot fi locale sau naționale, pe o durată mai lungă sau mai scurtă, cu limitarea mai mare sau mai mică a libertății individuale, a activității economice și a diverselor servicii pentru public. Mai important, efectele acestor măsuri depind de capacitatea statului de a asigura respectarea regulilor. Or, un stat care își asumă restricții dure, trebuie să se asigure că are capacitatea să le asigure îndeplinirea, nu în ultimul rînd prin comunicare eficientă și prin propriul exemplu. Autoritățile moldovenești cu siguranță au de unde învăța la acest capitol.
O opțiune este varianta „dură” a lockdown-ului, de felul celor implementate acum în Europa – cu închiderea majorității serviciilor neesențiale pe cel puțin două săptămîni, suspendarea procesului educațional, a serviciului religios, interzicerea aflării în afara casei după anumite ore, reglementarea aflării cetățenilor în ospeții și a circulației interurbane.
O astfel de carantină ne-ar afecta cele mai importante aspecte ale vieții – nu ne putem vedea rudele și prietenii, ne putem pierde locul de muncă, sau ajunge în imposibilitatea de a ne întreține pe noi și familiile noastre. Este afectată educația și posibilitățile cetățenilor de a participa în viața religioasă, la procesele democratice și sociale. Toate aceste valori sunt cruciale pentru viața umană și sunt protejate de diferite drepturi ale omului – libertatea întrunirilor și a circulației, protecția vieții private și de familie, dreptul la muncă, la educație și la un standard de viață adecvat.
Pe de altă parte, chiar prin natura lor, aceste drepturi pot fi limitate fără a fi încălcate. Regula este ca această limitare să fie prevăzută de lege, pentru un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică și proporțională scopului urmărit, adică cu cît mai important e scopul, cu atît mai mari pot fi limitările. Mai mult, statele pot să deroge de la acestea, adică să-și suspende obligația de a fi legate de prevederile corespunzătoare, în caz de stare de urgență cauzată inclusiv de o criză de sănătate.
Ceea ce trebuie însă de reținut este că restricțiile drepturilor nu trebuie să fie discriminatorii și să submineze demnitatea umană. Statul va fi vinovat de încălcarea acestor drepturi dacă se va dovedi că măsurile de sănătate publică au fost disproporționate sau nu au fost necesare.
Cum ne afectează drepturile lipsa măsurilor de protecție?
Drepturile omului spun că statele au obligația de a proteja viața, integritatea și sănătatea oamenilor în mod activ.
COVID pune în pericol viața și sănătatea oamenilor, provoacă durere, suferință și deznădejde. Personalul medical este mai ales expus riscurilor după cum indică și statisticile de infectare și decese în rîndul acestei bresle (la momentul scrierii acestui articol 105 lucrători decedaseră de la complicațiile provocate de virus). Numărul mare de cazuri grave poate conduce la situații în care ajutorul de urgență nu poate fi acordat tuturor, iar medicii trebuie să aleagă pe cine să salveze. Virusul afectează grav in special pe cei mai vulnerabili – cei în vîrstă și cu comorbidități.
Potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO), dreptul la viață și interzicerea tratamentului inuman și degradant sunt drepturi de la care statul nu poate deroga – adică nu poate renunța la obligațiile legate de acestea – nici măcar în pe motiv de stare de urgență. Atunci cînd, odată cu introducerea stării de urgență în martie 2020, statul nostru a derogat de la cîteva articole din CEDO, printre acestea nu s-au numărat articolul 2 (dreptul la viață) și 3 (interzicerea torturii) și nici nu aveau cum.
În jurisprudența sa privind dreptul la viață și interzicerea torturii, CEDO a statuat în mod repetat că statul are nu doar obligația să nu ucidă și să nu cauzeze suferințe oamenilor (obligația de a respecta dreptul la viață și interdicția relelor tratamente), ci și obligația pozitivă de a proteja prin acțiuni viața și integritatea fizică a oamenilor, de a preveni moartea și durerea. Adică, statul încalcă drepturile dacă nu manifestă destulă grijă și nu depune suficient efort pentru a le proteja. Așadar, statul nu poate să lase oamenii să moară sau să fie supuși unor suferințe extreme, ci trebuie să depună eforturile necesare ca să evite acest lucru.
În mod normal, în cazul maladiilor, această obligație este îndeplinită prin menținerea unui sistem medical adecvat. Cu referire la decesele cauzate de lipsa ajutorului medical, CEDO a stabilit că statul va fi vinovat de încălcarea dreptului la viață dacă:
(1) „pune în pericol, cu bună știință, viața persoanei refuzîndu-i acces la tratamentul care i-ar putea salva viața”;
(2) dacă o problemă structurală în sistemul său medical rezultă în privarea pacientului de tratamentul vital, iar autoritățile cunoșteau sau trebuiau să cunoască despre acest risc și nu au luat măsurile necesare ca să-l prevină (cazul Lopes de Sousa Fernandes c. Portugaliei).
La mai bine de un an de la pandemie, cu numeroase precedente peste hotare, statul trebuie să știe că gestionarea proastă a pandemiei poate conduce la decese. Respectiv, lipsa măsurilor sanitare, atunci când sistemul medical este copleșit, constituie o încălcare a dreptului la viață și integritate a persoanelor în situație gravă.
Medicilor, puși în situații deosebit de riscante, tot le este încălcat dreptul la viață dacă nu sunt luate măsurile necesare de prevenire și protecție. În cauza Stoyanovi c Bulgariei, Curtea a stabilit că, chiar și în cazul profesiilor asociate cu riscuri – în acea speță era vorba de militarii – statele au obligația de a lua „măsuri preventive operaționale” cînd aceștia sunt puși în situații deosebit de periculoase. E vorba de cazuri „în care există amenințări specifice pentru viață care apar în mod excepțional din cauza riscurilor cauzate [printre altele] de calamități naturale”. Dacă statul te impune să lucrezi într-o situație excepțională, care îți pune în pericol viața, acesta are obligația să ia toate măsurile ca să te protejeze. Aceeași logică poate fi aplicată medicilor expuși riscurilor excepționale de infectare, boală și deces, riscuri cu care nu se confruntă în mod obișnuit în exercitarea obligațiilor de serviciu.
Dacă distanțarea fizică obligatorie este unicul, sau cel mai potrivit mod de a proteja viața, sănătatea și integritatea fizică a oamenilor, statul e obligat să o asigure.
Demnitatea umană
Și totuși de ce drepturile celor puțini, fie ele și drepturi mai importante, trebuie să prevaleze asupra drepturilor celor mulți? De ce pentru a salva un număr de vieți, trebuie să închidem în case toată țara? Drepturile omului dau răspunsul: pentru că astfel dăm prioritate demnității umane.
Principiul supremației demnității umane înseamnă că oamenii și viețile lor trebuie tratați ca scop în sine, și nu ca obiecte sau ca mijloace către un scop. Viețile omenești nu pot fi costuri colaterale în calea binelui mai mare. Într-un caz clasic la acest subiect Curtea Constituțională germană a anulat o lege, adoptată în urma atacurilor teroriste de pe 11 septembrie 2001, care permitea doborîrea de către statul german a avioanelor deturnate de teroriști. Curtea a constatat că această lege submina demnitatea umană, garantată de articolul 1 al Constituției Germaniei, pentru că subordona demnitatea pasagerilor într-un astfel de scenariu altor interese. Or dacă viața umană este cuantificată și tratată doar ca una dintre diferite valori care sunt puse în balanță în luarea deciziilor, omul este dezumanizat și e tratat de stat ca un obiect. Așadar, Curtea a stabilit că sacrificarea unui număr mic de vieți inocente pentru binele comun nu poate fi permisă de lege.
Aceeași logică poate fi aplicată pandemiei. Atunci cînd viețile oamenilor sunt puse pe cîntar alături de „salvarea economiei”, sau cînd ni se spune că „cei decedați de Covid și așa erau o povară pentru sistemul medical”, nu se ține cont de drepturile omului. Cînd în spațiul public auzim că alegem dintre a muri de la virus sau a muri de foame, doar în primul caz verbul „a muri” are sensul literal. Criza economică ne poate afecta la nivel fundamental și chiar ne pune în pericol viața, dar un astfel de pericol, cel puțin acum, nu este echivalent cu cel la care este expusă o persoană din grupul de risc care se infectează de Covid. Din punctul de vedere al drepturilor omului este mai just ca cei mulți să împartă o povară mai mică, decît cei puțini și vulnerabili – una mai mare.
Lockdown cu drepturi
Într-o situație pandemică gravă o carantină generală ar putea fi justificată. Totuși, orice măsuri de carantină care ne restrîng drepturile trebuie să fie necesare și proporționale.
Ca să fie necesare, restricțiile trebuie să fie justificate. Cu date și argumente științifice. Aceste argumente trebuie să fie aduse la cunoștință publicului, inclusiv pentru a-l motiva să le respecte. Cu atît mai utile sunt studiile și analizele, inclusiv cele de costuri și beneficii. Analiza publicată de Expert Grup săptămîna trecută arată că un nou lockdown ar permite prevenirea infectării a circa 49,2 mii persoane și salvarea a peste 1100 de vieți, chiar dacă costul economic față de măsurile de urgență din martie 2020 vor fi mai mari. Ar fi bine să știm nu doar impactul carantinei în general, dar și estimările privind eficiența diferitor măsuri.
Proporționalitatea măsurilor înseamnă că restricțiile trebuie să nu depășească ceea ce este strict necesar pentru oprirea pandemiei. Adică trebuie să fie limitate în timp și să nu afecteze excesiv anumite grupuri de cetățeni. Proporționalitatea mai înseamnă că măsurile trebuie să fie calculate potrivit nivelului de risc: de exemplu, acestea trebuie orientate prioritar spre evitarea aflării unui număr mare de oameni în spații închise și mai relaxate vizavi de aflarea afară de unul/una singur/ă sau în grupuri care respectă distanța. Purtarea obligatorie a măștii în locurile publice, asigurată corespunzător, este mult mai puțin intruzivă decît interzicerea aflării în general în locuri publice (și poate mai eficientă). Un exemplu și mai banal ar fi mărimea pedepsei pentru încălcarea regulilor pandemice – am văzut exemple în această pandemie cum amenzile clar disproporționate față de veniturile cetățenilor erau aplicate arbitrar.
Restricțiile nu trebuie să priveze oamenii de necesitățile vitale, de exemplu să împiedice accesul persoanelor cu boli cronice grave la medicină. În elaborarea regulilor abstracte și generale, autoritățile trebuie să țină cont de situația specifică a anumitor grupuri, în special a celor vulnerabile. De exemplu, interzicerea aflării în (anumite spații publice) cu îndemnul de a sta acasă, în timpul stării de urgență din martie-mai, nu ținea cont de faptul că mulți oameni nu au casă, iar polițiștii alungau oamenii fără adăpost din spațiile publice fără ca autoritățile să le ofere o alternativă – de exemplu deschiderea a noi centre de cazare temporară sau sporirea capacităților celor existente. În așa cazuri, o regulă neutră la prima vedere, este de fapt discriminatorie indirect. Autoritățile ar trebui să analizeze impactul restricțiilor asupra diferitor grupuri, inclusiv, solicitînd asistența Consiliului pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității sau Avocatului Poporului.
Lockdownul afectează diferit: poate spori riscul de violență domestică asupra femeilor, sau exclude din procesul educațional copiii din familiile sărace. Statul trebuie să anticipeze aceste efecte și să ia măsurile pentru a le remedia. În primul caz, ar putea să promoveze liniile de încredere pentru victmele violenței, să intervină pentru a izola agresorii și să ofere servicii de reabilitare pentru victime. În cel de-al doilea să gîndească programe de suport și să gîndească alternative echitabile de învățare la distanță.
În fine pentru a asigura drepturile sociale și economice (dreptul la muncă, dreptul la un nivel de viață decent, etc.) statul trebuie să întreprindă măsuri de susținere economice și sociale. Acestea trebuie să fie orientate spre ajutorarea celor mai vulnerabile grupuri, cele care resimt cel mai mult impactul economic al restricțiilor.
Concluzie
O abordare bazată pe drepturile omului înseamnă una care ține cont de cei mai vulnerabili și expuși. Drepturile omului apără nu doar omul de stat și omul de om, dar și minoritatea de majoritate. Drepturile omului înseamnă că, chiar și deciziile nepopulare, cele care sunt o povară pentru majoritate, sunt legale și legitime dacă protejează pe cei slabi și puțini. Opinia auzită în această pandemie că sunt supuși riscului doar cei bătrîni și cei cu comorbidități, dar restricțiile ne afectează pe toți, cei mulți relativ sănătoși și activi, nu este o abordare bazată pe drepturile omului. Pentru că drepturile omului nu permit să jertfești vieți de oameni în numele interesului comun.
Decizia de a implementa sau nu un lockdown în situația de acum în Moldova trebuie să fie bazată pe proiecții științifice. Dacă acesta va salva vieți omenești și va preveni suferința a mii de oameni, atunci acesta e justificat și chiar necesar din punctul de vedere a drepturilor omului. Autoritățile au obligația de a întreprinde măsuri de control al virusului, pentru a preveni suferința și decesul celor expuși, chiar și cu costuri economice mari și cu restrîngerea altor drepturi de care ne bucurăm în mod normal.
Chiar și așa, autoritățile nu trebuie să ne restrîngă drepturile mai mult decît e necesar și trebuie să țină cont de faptul că restricțiile pot avea impact diferit asupra diferitor grupuri.
Acest material este realizat în cadrul proiectului „Libertatea întrunirilor și drepturile conexe în gestionarea pandemiei Covid-19”, implementat de CPR Moldova (Centrul de Politici și Reforme) cu susținerea Fundației Soros Moldova.
