Interceptările telefonice, făcute legal și ilegal, au devenit în ultimii ani ținta, dar și sursa tradițională a subiectelor de știri în Republica Moldova. ONG-urile și mass-media se revoltă, societatea se îngrijorează, iar autoritățile strâng din umeri și, în cel mai bun caz, arată la lege şi la rapoarte. Periodic, interceptări efectuate nu se știe cât de legal sunt „scurse” în spațiul public.

De mai mulți ani, societatea civilă bate alarma despre statisticile îngrijorător de înalte ale interceptărilor autorizate de organele de drept și lipsa garanțiilor împotriva abuzurilor din partea reprezentanților statului. Statisticile arată că numărul acestor crește din an în an, fără a fi clare motivele. Autoritățile sunt reticente să ofere explicații.

Pe de altă parte, scurgerile în spațiul public a convorbirilor dintre diverse persoane publice, sau cele vizate în cazurile de rezonanță, care ajung în presă, ridică semne de întrebare despre eventuala legătură dintre acestea și dosarele din justiție. De exemplu, după publicarea în presă a discuției telefonice dintre candidatul la alegerile municipale Andrei Năstase și mama sa, jurnaliștii au găsit de cuviință să interpeleze imediat Procuratura Anticorupție pentru a verifica dacă pe numele politicianului este deschis vreun dosar penal[1]. În trecut, chiar instituțiile publice recunoșteau că în spațiul public ajung probe din dosarele penale[2].

Or, mai rău decât un stat care își urmărește excesiv cetățenii și mai rău decât un cetățean care divulgă publicului conversații obținute ilegal prezumate confidențiale, este un stat care folosește discuții colectate excesiv în scopul răfuielii politice.

Autoritățile din ce în ce mai des ne amintesc despre importanța protecției datelor cu caracter personal, și recurg la acest argument mai ales când e vorba de solicitările jurnaliștilor care vizează oficiali, cazurile judiciare de corupție, sau interesele de afaceri și conflictele de interese. Statul nu are încredere în noi.

Ar fi firesc ca cetățenii la rândul lor să poată controla felul în care statul tratează datele personale sau supraveghează comunicările private ale oamenilor. Totuși se pare că atunci însă când e vorba de propria lor imixtiune în viețile private ale cetățenilor, autoritățile se așteaptă ca noi să avem încredere în buna lor credință și nu ezită să atace organizațiile societății civile când acestea aduc tema în vizorul publicului.

Până la urmă, cetățeanul nu se simte nicicum protejat de urechea statului, fiindcă nu știe cum și cât acesta ascultă convorbirile cetățenilor, în fața cui răspunde pentru asta și cine trebuie să prevină abuzurile. Oricine poate fi interceptat, oricând.

Culegem numărul

Între 2014 și 2016, numărul demersurilor de interceptăre a convorbirilor admise de judecători s-a dublat, atingând cifra amețitoare de 11,474, conform statisticilor Agenției de Administrare a Instanțelor Judecătorești (AAIJ), citate de Centrul de Resurse Juridice din Moldova (CRJM)[3] (atâtea autorizații, dacă s-ar referi fiecare la o singură persoană, ar permite interceptarea telefoanelor întregii populații a orașului Basarabeasca, de exemplu). Datele pentru prima jumătate a anului 2017 confirmau tendința (6713 în 6 luni). Aceste cifre depășesc cu mult cele din statele UE, care au o populație mai mare și se confruntă cu amenințări mult mai grave la securitatea națională.[4] Rata de autorizare (adică de demersuri ale procurorilor admise de judecători) – de 98% – indica la o dispunere aproape automată a interceptărilor, în condițiile în care, încă în 2009, CEDO s-a arătat îngrijorată de procentul neobișnuit de mare de interceptări autorizate, dat fiind faptul că este vorba de o măsură excepțională care atentează grav la drepturile și libertățile cetățenilor, astfel de statistici ar trebui să îngrijoreze autoritățile din sfera justiției[5].

În scurt timp Procuratura Generală a venit cu propria statistică, cu numere mult mai mici (3142 de cazuri de interceptare şi înregistrare a comunicărilor şi imaginilor, în total în 2017), având grijă să menționeze într-un comunicat de presă că:

„[…] în spaţiul mediatic au apărut diverse informaţii precum că […] interceptarea convorbirilor telefonice se utilizează foarte des, fiind aduse şi cifre de ordinul zecilor de mii. Fiind analizate aceste informaţii furnizate de către o organizaţie nonguvernamentală autohtonă şi comparate cu starea reală a lucrurilor, obţinută din surse legale şi publice, s-a dovedit existenţa unor mari divergenţe”.[6]

În comunicatul său, procuratura nu a explicat diferența dintre propriile cifre și cele ale AAIJ, or cele două instituții au acces privilegiat la datele despre interceptări, acces pe care cetățenii, ONG-urile și mass-media nu îl au.

Totodată nu este clar despre care alte surse legale și publice, poate fi vorba dacă (1) CRJM cita statisticile AAIJ[7], o instituție publică, iar, după cum vom vedea mai jos, (2) alte autorități împuternicite să desfășoare măsuri speciale de investigații nici măcar nu răspund la solicitările de informații atunci când le primesc.

În situația în care două instituții ale statului raportează cifre diferite despre aceeași practică, una care este o ingerință serioasă în drepturile cetățenilor, tot statului trebuie să-i revină sarcina de a explica diferența. Iar societatea civilă are dreptul de a cunoaște de ce există aceste diferențe.

Procurorul General Eduard Harunjen chiar a depus un demers la Consiliului Superior al Magistraturii insistând pe corectitudinea propriilor date și reclamând nereguli în statisticile instanțelor judiciare (colectate de AAIJ)[8]. Printre altele, acest demers conține observații curioase, de exemplu, faptul că pe parcursul anului 2017 la Judecătoria Chișinău, sediul Centru, au fost înregistrate 5455 de interceptări, iar la sediul Rîșcani – nici una. Sau o altă curiozitate – rata de admitere a interceptărilor, la judecătoria din Buiucani este de 100% (adică în toate 2161 de cazuri în care procurorii au cerut dispunerea interceptărilor sau prelungirea acestora, judecătorii nu au avut de obiectat).

În hotărârea sa asupra demersului Procurorului General, CSM nu a remarcat ceva deosebit în aceste cazuri, iar discrepanța dintre date a atribuit-o modalității diferite de evidență a demersurilor de către Procuratură și instanţele de judecată. Explicația pare să fie în faptul că în timp ce AAIJ raportează numărul tuturor demersurile procurorilor de interceptare a convorbirilor (inclusiv cele de prelungire a interceptărilor deja inițiate), Procuratura le numără doar pe cele noi.

Pe 2 mai, Procurorul General Harunjen, întrebat de deputați despre numărul mare de interceptări, a declarat că cifrele raportate de societatea civilă sunt exagerate și raportate „într-o manieră foarte neprofesionistă, neobiectiv și incorect”.

„Trebuie să facem diferența dintre prelungirea unei măsurii speciale de investigație și admiterea ei, fiindcă măsura specială poate fi prelungită până la 6 luni. Această prelungire nu poate fi considerată ca o nouă măsură.”[9]

Cu alte cuvinte, Procurorul General pare să vadă problema doar ca una de imagine – 3000 de interceptări, în comparație cu 11,000, pare ceva mai puțin. Totuși, în prezentarea sa din Comisie, Harunjen nu a explicat de ce 11.278 de demersuri, admise aproape automat (în proporție de 98%), fie ele și, în majoritate, de prelungire, este o cifră firească pentru un stat ca Moldova, sau de ce 3142 de interceptări noi într-un singur an nu ar trebui să ne îngrijoreze.

Pe lângă aceasta, chiar dacă nu poate fi considerată o nouă interceptare, prelungirea termenului unei interceptări anterioare afectează dreptul la viața intimă a persoanei nu mai puțin, respectiv, trebuie să fie justificat în toate cazurile. Atât cifrele de 11,000, cât și cea de 3000 prezentată de Procuratura Generală, sunt excesive raportate la populația Moldovei, comparativ cu statele Uniunii Europene.[10]

Solicitări în afara ariei de acoperire

Am văzut că instituțiile statului nu găsesc limbă comună atunci când prezintă de bunăvoie datele cele mai generale privind ingerințele admise în viețile private a cetățenilor prin interceptări. Situația însă este și mai gravă atunci când încercăm să concretizăm aceste date prin solicitări de informație.

Pe parcursul ultimului an, CPR a solicitat datele privind interceptările pentru anii 2012-2017 la diferite instituții ale statului care sunt, conform legii, subiecţi care efectuează activitatea specială de investigaţii[11] – ofiţerii de investigaţii ai subdiviziunilor specializate din cadrul ori subordonate Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Apărării, Centrului Naţional Anticorupţie, Serviciului de Informaţii şi Securitate, Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat, Serviciului Vamal şi Departamentului instituţiilor penitenciare al Ministerului Justiţiei.

Autoritățile au găsit cele diferite motive pentru a ne refuza aceste informații.

Serviciul de protecție și pază de stat, a considerat că numărul demersurilor de autorizare a interceptării și înregistrării comunicațiilor nu poate în general constitui obiect al Legii cu privire la accesul la informații. Mai mult, acesta citează norma din legea privind activitatea specială de investigații, potrivit căreia „toate datele acumulate în timpul efectuării măsurii speciale de investigaţii constituie informaţie oficială cu accesibilitate limitată sau secret de stat”, nevăzând vreo diferență dintre informația interceptată și informația despre numărul interceptărilor. În sfârșit, răspunsul SPPS ne-a referit la Procuratura Generală, fiindcă anume Procurorul General primește rapoartele despre activitatea specială de investigație, și „furnizarea acestor informații ține de Procuratura Generală”.

Centrul Național Anticorupție a răspuns că nu duce evidența interceptărilor și ne-a referit la Serviciul de Informații și Securitate, ca „autoritate abilitată prin lege să asigure tehnic interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice”.

Curios, ca răspuns la solicitarea noastră de informații, Serviciul de Informații și Securitate a răspuns că o tratează drept petiție („…Serviciul de Informații și Securitate a luat act de petiția dumneavoastră” (sis! sic!)), adică drept un act cu un regim juridic diferit. Chiar și așa, instituția nu ne-a oferit vreo informație pe motiv că „având în vedere că în petiție nu este indicat numele, prenumele semnatarului, Serviciul nu a examinat cererea respectivă”. Solicitarea era adresată din numele CPR Moldova, semnată de directorul de programe al organizației.

Ministerul Afacerilor Interne și-a motivat refuzul prin faptul că informația ar constitui secret de stat („sînt atribuite la secret de stat informațiile din domeniul securității statului și asigurării ordinii de drept privind rezultatele activităților operative de investigații”) și ne-a referit, iarăși, la Procuratura Generală, dar și la Curtea Supremă de Justiție. Amintim că am solicitat doar date statistice.

Serviciul Vamal a spus că nu efectuează o evidență a informațiilor solicitate, fiindcă nu este utilă și nu este prevăzută de lege, iar „această activitate presupune resurse umane specializate în domeniul dat, este costisitoare și presupune timp îndelungat pentru o analiză profundă a materialelor care se dețin în cauzele penale”. „De asemenea, este cert faptul, că orice evidență a datelor statistice afectează libertățile persoanei”, se mai menționează în răspuns.

Potrivit legii, toate aceste instituții elaborează și transmit anual Procuraturii Generale rapoarte cu privire la activitatea specială de investigaţii cuprinzând date privind numărul de măsuri speciale de investigaţii autorizate, numărul de măsuri speciale de investigaţii anulate și rezultatele măsurilor speciale de investigaţii. Respectiv, este vorba de informații statistice pe care le au la dispoziție, care, fiind de interes public, sunt obiect al Legii privind accesul la informații.

La rândul său, Procuratura a oferit un răspuns incomplet la solicitarea CPR. În solicitare, pe lângă statisticile privind numărul de demersuri de interceptare, înaintate și admise, am mai cerut și datele dezagregate pe categorii de infracțiuni, numărul cauzelor trimise în judecată în urma interceptărilor, numărul de interceptări anulate și motivele anulării, numărul de interceptări efectuate fără autorizarea judecătorului de instrucție[12], numărul persoanelor interceptate informate despre măsura specială de investigație aplicată acestora, pentru perioada 2012-2017, numărul de interceptări/înregistrări păstrate, distruse și arhivate, numărul persoanelor interceptate informate despre măsura specială de investigație aplicată, pentru care au fost autorizate interceptările, numărul acestora, pentru perioada 2012-2017.

În răspunsul său, Procuratura Generală a oferit datele statistice privind numărul interceptărilor admise și respinse și cele efectuate cu autorizarea procurorului, însă nu a oferit și celelalte informații, menționând că „nu poate oferi careva date, pe motivul lipsei unei evidențe a capitolele respective”. Doar la o solicitare repetată, instituția ne-a informat și despre numărul persoanelor interceptate informate despre măsura specială de investigație aplicată (care s-a dovedit a fi surprinzător de mic).

Astfel, Procuratura Generală, pe de o parte, reclamă activitatea organizațiilor societății civile, pe care le acuză de „isterizare a societății”[13], dar, la rândul său, nu depune eforturi să colecteze și să ofere publicului date care să ne asigure că măsurile speciale de investigații se aplică în conformitate cu legea și sunt însoțite de garanțiile respective.

Procuratura, dar și celelalte instituții, trebuie să fie capabilă să arate prin rapoartele sale, că măsurile speciale de investigație sunt dispuse în strictă conformitate cu legea: să arate la care categorie de infracțiuni se referă aceste măsuri, câte persoane sunt vizate direct și indirect, cum sunt informate aceste persoane după încetarea acțiunii și cum se aplică garanțiile legale care au scopul a le proteja, cum sunt păstrate și/sau distruse înregistrările. În lipsa acestor informații, nu poate fi vorba de respectarea statului de drept și a drepturilor omului.

Linie protejată

Potrivit legislației, protecția drepturilor persoanelor împotriva abuzurilor prin interceptări are loc prin controlul judecătoresc, adică verificarea legalității acestora de instanțe și prin control parlamentar.

Interceptarea și înregistrarea comunicărilor se realizează doar în cadrul procesului penal, pe anumite categorii de infracțiuni și doar atunci când sunt întrunite cumulativ anumite condiții:

(1) pe altă cale este imposibilă realizarea scopului procesului penal şi/sau poate fi prejudiciată considerabil activitatea de administrare a probelor;

(2) există o bănuială rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni din categoria respectivă;

(3) acţiunea este necesară şi proporţională cu restrîngerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Pentru ca acest condiții să fie confirmate, interceptarea se dispune doar cu autorizația judecătorului de instrucție. Excepțional, aceasta poate fi dispusă în baza ordonanţei motivate a procurorului, de exemplu în cazurile infracţiunilor flagrante, cu confirmarea ulterioară a legalității acesteia de către judecătorul de instrucție.

Deși legea pare să prevadă garanții substanțiale, potrivit avocaților intervievați de CPR, justificarea aplicării acestei măsuri în demersurile înaintate judecătorilor, de cele mai dese ori, este vagă și nu se referă la argumentări concrete, relevante cauzei investigate. Lipsa oricăror informații dezagregate pe infracțiuni sau de ordin calitativ în rapoartele organelor de drept face și mai anevoios de a confirma sau infirma aceste alegații.

Judecătorii au atribuții să verifice legalitatea interceptărilor și după încetarea acestora. Conform Codului de Procedură Penală, în termen de 48 de ore de la finisarea perioadei de autorizare a interceptării şi înregistrării, procurorul prezintă judecătorului de instrucție procesul-verbal şi suportul în original pe care au fost înregistrate comunicările, iar acesta se expune printr-o încheiere asupra respectării cerinţelor legale. Studiul analitic al CRJM din 2015 arăta că această obligație nu era pe deplin respectată de actorii implicați. În prezent, lipsesc date care să arate o schimbare a practicilor, iar judecătorii, cu care a discutat CPR au confirmat că în continuare procurorii nu întotdeauna prezintă aceste informații pentru verificarea legalității.

Mai mult ca atât, potrivit legii, după efectuarea interceptării, procurorul trebuie să informeze persoanele care au fost supuse acesteia despre interceptare și aceasta are dreptul să ia cunoştinţă de procesul-verbal privind efectuarea măsurii speciale de investigaţii şi de ordonanţa procurorului cu privire la legalitatea măsurii efectuate.[14] La o solicitare a CPR din iulie 2017, Procuratura a răspuns că nu duce evidența acestor date. La solicitarea repetată de la sfârșitul anului însă, procuratura ne-a comunicat că au fost informate 461 de persoane din peste 11000 demersuri de interceptare admise între 2012 și sfârșitul lui 2017 (4%). Cu alte cuvinte, această garanție a protecției drepturilor persoanei este aproape inexistentă în practică.

Mai mult, întrebat în timpul ședinței comune a Comisiilor Parlamentare dacă cetățenii, ale căror discuții au fost interceptate întâmplător sau indirect, sunt informați despre ingerința în viața lor privată, Procurorul General a răspuns:

„Dacă în cadrul unor măsuri speciale de investigație tangențial apare în vizorul o persoană care a avut nenorocul să solicite telefonic o persoană care e urmărită penal și dacă această discuție nu are relevanță și pertinență, această discuție este lăsată fără atenție, fiindcă în 24 de ore o persoană are foarte multe discuții și doar cele relevante ajung în stenogramă”.

Totuși, în condițiile în care în societate există suspiciuni grave despre felul în care sunt colectate și utilizate înregistrările convorbirilor, acest răspuns nu este suficient. De exemplu, există temeri și presupuneri că, ocazional, la autorizarea măsurii în lista numerelor care urmează a fi interceptate se includ numere de telefon care nu au legătură cu dosarul, dar care prezintă un oarecare interes (de exemplu pentru business, sau viața politică)[15].

Controlul parlamentar al activității operative de investigații se realizează de Comisia securitate naţională, apărare şi ordine publică. Potrivit legii, autorităţile care efectuează activitatea specială de investigaţii prezintă Procurorului General anual rapoarte, iar acesta la rândul său, în baza rapoartelor prezentate şi în baza informaţiei de care dispune procuratura, raportează comisiei[16].

Este greu de estimat cât de eficientă este monitorizarea și evaluarea de către deputați a felului în care sunt făcute interceptările și sunt protejate de abuz drepturile cetățenilor. Totuși reieșind din datele pe care, potrivit legii organele de drept trebuie să le raporteze legislativului (numărul de măsuri speciale de investigaţii autorizate și anulate și rezultatele măsurilor speciale de investigații)[17], acestea sunt insuficiente pentru un control veritabil.

Avocatul Poporului, care potrivit legii trebuie să sigure respectarea drepturilor şi libertăţilor omului de către autorităţile publice dispune de pârghiile necesare pentru a verifica respectarea drepturilor omului și în ceea ce privește interceptările. Conform legii, ombudsmanul are dreptul „să solicite şi să primească de la autorităţile publice, de la persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile informaţiile, documentele şi materialele necesare pentru exercitarea atribuţiilor, inclusiv informaţiile oficiale cu accesibilitate limitată şi informaţiile atribuite la secret de stat în condiţiile legii”[18].

Totuși tematica interceptărilor nu a fost parte a rapoartelor anuale privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în ultimii, iar ultima data când un raport al ombudsmanului s-a referit la dreptul la viața privată a cetățenilor a fost în raportul pentru anul 2016 în care „Avocatul Poporului atestă încălcarea dreptului la viața privată în cazul montării camerelor de supraveghere pe domeniul privat”.

Dată fiind situația descrisă în domeniul interceptărilor, considerăm că ombudsmanul ar putea să facă mai mult în acest domeniu[19].

Apărătorul și aparatul

Un aspect aparte al temei interceptării convorbirilor telefonice ce ține de drepturile fundamentale ale omului este cel al comunicării dintre avocat și client. Or, interceptarea convorbirilor telefonice dintre apărător și clientul acestuia reprezintă o încălcare a dreptului la apărare.

Hotărârea CEDO în cauza Iordachi și alții c. Moldovei s-a referit, printre altele, la lipsa „regulilor clare despre consecinţele interceptării, de exemplu, a unei discuţii între client şi avocatul său”, chiar dacă formal legislaţia Moldovei, la acel moment, garanta secretul acestei categorii de comunicări[20].

Codul de Procedură Penală interzice dispunerea şi efectuarea măsurilor speciale de investigaţii cu privire la raporturile legale de asistenţă juridică dintre avocat şi clientul său[21] și stenografierea comunicărilor dintre avocat şi persoana pe care o apără[22].

Totuși, potrivit avocaților cu care a discutat CPR Moldova, în condițiile actuale în care sunt autorizate, practic automat, demersurile de efectuare a măsurilor speciale de investigații, avocații se văd nevoiți să își cenzureze discuțiile la telefon cu proprii clienți, nefiind siguri că acestea sunt exceptate de la măsura specială de investigație.

Avocații consideră oportună modificare normei legale astfel încât instanța la autorizarea măsurii speciale de investigație – interceptarea şi înregistrarea comunicărilor sau a imaginilor, va interzice expres, prin încheiere, interceptarea numărului de telefon al apărătorului bănuitului / învinuitului / inculpatului .

Concluzii: ce se poate de făcut?

Indiferent de datele statistice la care ne raportăm – cele oferite de Procuratura Generală sau cele ale instanțelor de judecată – interceptările în Republica Moldova au în continuare un caracter masiv și sunt în creștere, iar cetățenii au temeri rezonabile că statul le poate încălca nejustificat dreptul la viața privată. Garanțiile legale existente nu par a fi suficiente în condițiile în care cvasi-totalitatea, iar în unele sedii judecătorești 100% din demersurile procurorilor (de inițiere sau prelungire a interceptărilor) sunt satisfăcute iar verificările ulterioare a legalității acestora uneori pur și simplu nu au loc. Сei ai căror conversații sunt ascultate și înregistrate au șansa să nu afle despre asta niciodată, iar soarta înregistrărilor după finalizarea acțiunilor procesuale nu este clară și e imposibil de verificat.

Scurgerile care apar sistematic în presă, suspectate a fi din surse din cadrul organelor de drept, agravează problema și sporesc neîncrederea în organele de drept .

Primul pas în ameliorarea situației ar putea fi îmbunătățirea transparenței activității de interceptare, prin obligarea organelor de drept să colecteze și să împărtășească publicului date care să permită evaluarea performanțelor organelor de drept în îndeplinirea atribuțiilor lor. Printre altele, organele de drept ar trebui să comunice despre numărul de interceptări întreprinse pe fiecare categorie de infracțiuni, să raporteze despre felul în care informează ulterior persoanele interceptate și cum previn și combat abuzurile și scurgerile.

Colectarea și analiza mai amplă a datelor ar putea îmbunătăți și controlul parlamentar al activității operative de investigații. Un rol activ în această privință l-ar putea avea Parlamentul, atât în calitate de legiuitor, cât și în funcția sa de control al activității speciale de investigații. Acesta ar trebui să lărgească, prin lege, categoriile de informații pe care diferite instituții implicate în interceptări sunt obligate să le includă în rapoarte, dar și să instituie mecanisme de verificare și control.

Un scenariu potrivit ar fi împuternicirea unei instituții independente cum ar fi Avocatul Poporului – instituția națională pentru protejarea și promovarea drepturilor omului – ca să monitorizeze și să raporteze sistematic asupra respectării drepturilor persoanelor vizate de interceptări. Acest lucru ar corespunde locului şi rolului instituţiei Ombudsmanului în stat şi ar complementa garanţiile existente.

Chiar şi acum, Ombudsmanul dispune de împuternicirile necesare pentru a monitoriza şi raporta despre felul cum se fac interceptările şi cum se respectă drepturile omului în acest domeniu. Potrivit articolului 22 din Lagea privind Avocatul Poporului, în cazul în care se constată încălcări în masă sau grave ale drepturilor şi libertăţilor omului, acesta poate elabora şi prezenta rapoarte speciale tematice Parlamentului şi chiar să propună instituirea unor comisii speciale care să cerceteze aceste fapte. Considerăm că situaţia din domeniul interceptărilor justifică astfel de intervenţii.

[1] https://www.zdg.md/stiri/stiri-justitie/are-andrei-nastase-dosar-penal-raspund-pg-si-cna

[2] http://www.allmoldova.com/ro/news/directorul-cna-recunoaste-ca-interceptarile-telefonice-ajunse-in-presa-sunt-veridice-si-spune-ca-aceasta-scurgere-de-informatii-va-tergiversa-ancheta

[3] https://crjm.org/en/moldova-interceptarea-convorbirilor-telefonice/

[4] http://sic.md/statul-abuzeaza-de-mecanismul-interceptarilor-telefonice/

[5] Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei (Cererea nr. 25198/02), alin. 51.

[6] http://procuratura.md/md/newslst/1211/1/7393/

[7] http://aaij.justice.md/sites/default/files/document/attachments/raport_statistic_examinarea_demersurilor_privind_autorizarea_efectuarii_actiunilor_de_urmarire_penala_masurilor_operative_de_investigatii_sau_aplicarii_masurilor_de_constringere_1.pdf

[8] http://www.csm.md/files/Hotaririle/2018/07/119-7.pdf

[9] http://realitatealive.md/live-raportul-de-activitate-a-procuraturii-generale-pentru-2017-audiat-in-cadrul-unei-edin-e-comune-a-comisiei-juridice-numiri-i-imunita-i-i-comisiei-securitate-aparare-i-ordine-publica—76548.html

[10] http://sic.md/statul-abuzeaza-de-mecanismul-interceptarilor-telefonice/#fn2

[11] Legea privind activitatea specială de investigaţii, nr. 59 din 29.03.2012, art. 6

[12] În temeiul articolul 1324 alin. (3) Cod de procedură penală: „…în baza ordonanţei motivate a procurorului în cazurile infracţiunilor flagrante, precum şi atunci cînd există circumstanţe ce nu permit amînare”.

[13] http://realitatealive.md/live-raportul-de-activitate-a-procuraturii-generale-pentru-2017-audiat-in-cadrul-unei-edin-e-comune-a-comisiei-juridice-numiri-i-imunita-i-i-comisiei-securitate-aparare-i-ordine-publica—76548.html

[14] Legea privind activitatea specială de investigaţii, nr. 59 din 29.03.2012, art.22, alin. 6, Codul de procedură penală, art. 1325, alin. 7.

[15] https://www.europalibera.org/a/24907267.html

[16] Legea privind activitatea specială de investigaţii, art. 38, alin. 2 și 3.

[17] ibid.

[18] Legea cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul), nr. 52, din 03.04.2014, art. 11.

[19] http://sic.md/statul-abuzeaza-de-mecanismul-interceptarilor-telefonice/

[20] Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, alin. 50.

[21] Codul de Procedură Penală, nr. 122 din 14.03.2003 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=350171 Articolul 1324 alin. 10.

[22] Ibid., Articolul 132/9 alin. 9.

Categorii: NotesPublicatii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *