Autor: Sabin Rufa

Derivat de la englezescul „whitewash” – care la propriu înseamnă „var” sau „a vărui”, iar la figurat înseamnă „a masca o problemă” – termenul „greenwashing” înseamnă cam același lucru, doar că în privința ecologiei. Termenul a fost inventat în anii 1980’ ca reacție la îndemnul hotelurilor: „reutilizați prosoapele - salvați planeta!”. Ecologistul american Jay Westerveld a văzut în această campanie mai degrabă o încercare nesinceră de a trece cu șervețelul peste multiplele practici neecologice din industria hotelieră, decât o adevărată grijă față de mediu.

Cam prin 2008-2009, concernul Volkswagen a anunțat că are în vânzare mașini diesel „curate”, iar milioane de cumpărători eco-conștienți au dat buzna să le procure. Scandalul Dieselgate, care a devenit un caz emblematic de greenwashing, a răbufnit câțiva ani mai târziu, când s-a adeverit că VW își programase motoarele diesel să fie nepoluante doar în timpul testelor oficiale de emisii. Pe drumuri, însă, mașinile emiteau cu până la 40 de ori mai mulți oxizi de azot (NOx) decât limita admisibilă! Pe lângă amenzile de miliarde pe care a trebuit să le plătească VW, concernul a promis să-și reformeze întreaga cultură corporatistă ca astfel de situații să nu se repete.

Așadar, greenwashing, sau altfel spus, dezinformarea ecologică, se referă la toate practicile comerciale prin care clientul este păcălit, deseori pentru un ban în plus, că produsul sau serviciul respectiv ar fi „eco” sau prietenos cu mediul. La fel, vorbim de greenwashing și atunci când o companie promite investiții verzi pentru a-și drege reputația de poluator – cum ar fi cazul gigantului energetic BP – dar continuă să investească în primul rând în combustibili fosili.

Ce trebuie să știm ca să ne protejăm?

În încercarea de a păcăli consumatorii, producătorii neonești vor folosi uneori falsuri, alteori - jumătăți de adevăruri și alte tertipuri. Înainte de a discuta măsurile pe care ar trebui să le ia autoritățile, în calitate de consumatori trebuie să știm cum să identificăm dezinformarea ecologică. Iată câteva dintre trucurile cele mai des folosite:   

Falsuri și lipsa dovezilor: produsul sau serviciul promovat drept „ecologic” nu are avantaje reale în acest sens. De exemplu, unele electrocasnice sunt prezentate ca „eco”, „energy smart”, „eficiente energetic”, pe când rezultatele testelor arată altceva. În alte cazuri, compania nu poate furniza dovezi științifice pentru a-și susține afirmațiile ecologice despre produs.

Afirmații și promisiuni disproporționate: produsul este prezentat ca fiind mai ecologic decât este în realitate. Sunt evidențiate unele avantaje minore, în timp ce impactul negativ asupra mediului este trecut cu vederea. De exemplu, promovarea unor articole vestimentare fabricate cu bumbac „organic”, în cazurile unde acesta ar reprezenta doar un mic procent din compoziția stofei, restul fiind materiale obținute artificial și prin metode masiv poluante. Aici sunt incluse și situațiile când companiile anunță anumite angajamente de sustenabilitate (bunăoară, reducerea emisiilor sau plantarea de copaci), fără să le implementeze așa cum au promis.

Termeni vagi și ambigui: pe scurt, se referă la folosirea unor termeni precum „natural”, „durabil”, „ecologic curat”, „verde”, „eco-friendly” fără o definiție clară, fapt care poate induce în eroare consumatorii.

Lipsa informațiilor relevante: avantajul ecologic al produsului este menționat, dar fără detalii suficiente. De exemplu, dacă un produs este „compostabil” sau „reciclabil”, trebuie precizat în ce condiții poate fi compostat sau reciclat.

Vizualuri înșelătoare: se referă la utilizarea de imagini sau culori sugestive, folosite pentru a induce impresia unui avantaj ecologic care nu există. De exemplu, ambalajele verzi sau cu elemente precum plante sau frunzulițe pentru produse de curățenie care nu au un impact pozitiv asupra mediului. 

Logouri sau etichete false: atunci când unele companii își creează propriile logouri similare cu logouri recunoscute ca fiind ecologice, fără a avea acest drept.

Exclusivitate falsă: situația în care se promovează un avantaj ecologic ca fiind unic, deși acesta este impus de legislație sau este deja răspândit pe piață – de exemplu, promovarea combustibilului fără plumb drept un avantaj competitiv, când utilizarea plumbului în benzină este interzisă prin lege.

O seamă de exemple

Pentru ca principiile de mai sus să fie mai clare, iată câteva exemple din Uniunea Europeană, unde companii vestite în toată lumea au fost acuzate de dezinformare ecologică.

Ikea, celebra companie suedeză de mobilă, a fost acuzată că utiliza lemn de fag obținut ilegal din Carpații din Ucraina. Mai mult chiar, lemnul fusese certificat de către Forest Stewardship Council, o organizație non-profit menită să monitorizeze tocmai exploatarea legală și sustenabilă a pădurilor. Aceste practici contrazic eforturile companiei suedeze de a se prezenta ca un exemplu de sustenabilitate.

Cunoscutul brand de haine H&M a fost investigat de Autoritatea Neerlandeză pentru Consumatori și Piețe. Investigația a semnalat faptul că etichetele H&M și Decathlon conțineau mesaje ecologice vagi, care puteau prezenta risc de dezinformare ecologică, precum „alegere conștientă” sau „ecodesign” – fără prezentarea vreunor dovezi pentru aceste afirmații. Deși nu au fost amendate, companiile au recunoscut că etichetele lor „ar fi putut fi mai clare și explicite”, și au donat sume de câteva sute de mii de euro către cauze ecologice.

Este adevărat că și la nivel UE, legile pot fi suficient de imprecise sau permisive ca să lase companiile să scape de penalități. În cazul companiei petroliere italiene Eni,  autoritățile au acuzat compania în legătură cu eticheta „verde” cu care se lăuda brandul de motorină Eni Diesel+. Asta pentru că amestecul conținea 15% ulei de palmier provenit din plantații din Asia de Sud, iar acele plantații fuseseră sădite în urma defrișărilor masive. Totuși, în cele din urmă Eni a reușit să anuleze în instanță amenda de €5 mln, mergând pe argumentul că eticheta „verde” poate fi folosită „chiar și în raport cu produsele care sunt într-o oarecare măsură poluante, dar care au un impact mai mic asupra mediului decât altele”.

Ce trebuie să facă autoritățile?

Dezinformarea ecologică este în esență o formă de concurență neloială, pe de o parte, și o încălcare a drepturilor consumatorului, pe de alta. Iar autoritățile trebuie să recunoască astfel de practici ca atare și să le reglementeze în consecință. Pentru comunitatea de business, este important ca reglementările să clarifice ce constituie practici neoneste de greenwashing și ce constituie practici legitime de marketing și comercializare.

În Uniunea Europeană, îndrumarele pentru consumatori, regulile publicitare mai stricte și mecanismele de măsurare a amprentei de mediu sunt printre cele mai populare soluții. Aceste metode ar putea fi aplicate și în Republica Moldova.

Țara noastră a transpus deja Regulamentul nr. 66/2010, care vizează practicile etichetării ecologice, inclusiv așa-numitul Ecolabel european. Există și legi UE care încă urmează a fi transpuse la noi, precum Directiva privind afirmațiile legate de mediu (Green Claims Directive), sau măsurarea voluntară a amprentei de mediu. 

La fel, unele state membre au luat și măsuri din proprie inițiativă, la nivel național. State precum Germania, Belgia, Franța, Olanda sau Marea Britanie (înainte de Brexit) au introdus atât îndrumare despre greenwashing – pentru consumatori cum să-l identifice, iar pentru producători cum să-l evite – cât și legi concrete care reglementează publicitatea ecologică sau alte afirmații ecologice. 

Până a transpune complet legislația UE cu privire la etichetele verzi, autoritățile Republicii Moldova pot face următoarele:

Avem nevoie de îndrumare

Un prim pas important în Moldova ar fi redactarea unor ghiduri sau îndrumare simple de către autoritățile competente (Ministerul Mediului, Agenția de Mediu, alte instituții cu atribuții de protecție a consumatorului) cu privire la definițiile și conceptele principale ce țin de dezinformarea ecologică. 

Un exemplu de bune practici este ghidul publicat de autoritățile belgiene, care explică detaliat greenwashing – inclusiv aspectele de reglementare legală – atât pentru consumatori, cât și pentru producători și comercianți. 

Primul concept necesar pe care un astfel de ghid trebuie să-l explice este, evident, însuși fenomenul de „greenwashing”. Acesta se referă la situațiile când un agent economic încearcă să ducă în eroare consumatorul prin prezentarea selectivă de adevăruri, sau chiar prin promovarea falsurilor, care ar sugera că un produs sau serviciu sunt ecologic curate, prietenoase cu mediul, „verzi” etc. Aceasta dezinformează consumatorul, care ar fi gata să aleagă produsul pretins ecologic în defavoarea unui produs concurent sau să plătească în plus pentru calitatea eco a produsului. 

Al doilea punct ar fi explicarea conceptului de „afirmații legate de mediu” (green claims). În general, acestea se referă la practica de a prezenta niște avantaje ecologice ale acestor produse. Ele se pot referi atât la efecte generale asupra mediului, cât și asupra anumitor aspecte specifice cum ar fi clima, apa sau biodiversitatea, și pot include diferite tipuri de afirmații: simboluri, declarații, logouri, ilustrații precum și utilizarea strategică a culorilor (de exemplu, culoarea verde) pe ambalaje sau în materiale de publicitate. Dacă aceste afirmații sunt adevărate, ele pot aduce un avantaj binemeritat în fața produselor concurente, datorită informațiilor pozitive care influențează alegerea consumatorilor. Dar dacă aceste afirmații sunt false sau nefondate științific, acestea devin un exemplu de concurență neloială și de înșelare a consumatorilor. În Republica Moldova, angajarea în practici comerciale față de consumatori este guvernată de Legea 105/2003 privind protecția consumatorilor (art.13-15) și la nivel european de Directiva 2005/29 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori. 

Al treilea subiect abordat ar fi formularea unor criterii prin intermediul cărora consumatorii pot identifica dezinformarea ecologică, și pe care producătorii le pot utiliza pentru a preveni astfel de practici neloiale. Mai sus, am menționat câteva dintre aceste criterii când am vorbit despre „trucurile” pe care trebuie să le știe consumatorii.

Al patrulea subiect sunt principalele practici care, preluate de către producători sau prestatori, ar reduce șansele dezinformării ecologice atât voluntare, cât și involuntare. Astfel, ghidul privind greenwashingul poate recomanda următoarele practici (deși lista nu este exhaustivă):

• Vocabular precis: Trebuie să fie clar în ce constă avantajul ecologic al produsului. În acest sens, sunt de evitat expresii generalizante precum „ecologic”, „sustenabil” sau „durabil”, întrucât foarte puține produse sunt sută la sută ecologic curate – toate au un impact asupra mediului înconjurător la anumite etape ale ciclului lor de viață (producție, distribuție, consum sau eliminare). Trebuie evitați și termenii superlativi – „cel mai verde, curat, sustenabil etc.” – consumatorul poate fi dus în eroare în lipsa unei analize veritabile a tuturor produselor din sectorul respectiv de piață.
• Informații potrivite: Consumatorul trebuie să primească descrierea exactă, dar și suficient de laconică a caracteristicilor ecologice ale produsului. Consumatorul trebuie să poată evalua de sine stătător beneficiul ecologic al produsului, serviciului, sau performanțele de sustenabilitate ale companiei respective. Afirmația ecologică trebuie să specifice clar la ce element al produsului sau la ce etapă a ciclului de viață al produsului se referă; în cazul comparației între produse multiple, baza comparației trebuie la fel explicată pe înțelesul consumatorilor.
• Proporționalitatea mesajelor: Companiile nu trebuie să facă promisiuni exagerate care ar putea face consumatorul să creadă că produsul este mai ecologic decât este în realitate. De exemplu, nu trebuie să se prezinte un produs ca fiind „verde” sau „natural” dacă în compoziția sa există și ingrediente toxice sau poluante pe lângă cele naturale. De asemenea, nu ar trebuie să se menționeze că un produs nu conține o anumită substanță periculoasă, dacă acesta conține în schimb alte substanțe (mai) toxice.
  
• Prezentare generală: Nu trebuie folosite imagine care duc în eroare  consumatorii când vine vorba de calitățile ecologice ale produsului. E bine, de pildă, să fie evitate elemente cum ar fi peisaje naturale, verzi, turbine eoliene sau altele, dacă acestea nu au o legătură cu natura produselor sau serviciilor vizate. La fel, trebuie evitate orice imagini care imită etichete ecologice oficiale sau care ar crea confuzia cu alte produse ecologice asemănătoare – se încurajează folosirea etichetelor oficiale, acreditate și verificate.
• Pertinență: Este încurajată evitarea afirmațiilor care promovează caracteristici ale produselor sau serviciilor care sunt deja impuse de lege și în consecință se aplică tuturor produselor din categoria respectivă. Nu trebuie descrise rezultate obținute în condiții nerealiste de utilizare a produsului, iar afirmațiile trebuie actualizate în funcție de evoluțiile tehnologice și de apariția produselor comparabile.
• Dovezi: Bineînțeles că toate afirmațiile ecologice trebuie să aibă la bază și dovezi corespunzătoare științific, adecvate și relevante, bazate pe evaluări de experți, teste sau metode științifice, certificări oficiale etc. Acestea pot fi prezentate atât pe produse, cât și pe paginile comerciantului – în esență, este obligatoriu ca orice afirmație ecologică să fie însoțită de documentație care să atesteze această performanță. Aceste dovezi, documente și rezultate trebuie să fie accesibile atât publicului larg/consumatorilor, cât și autorităților de control. 

Amprentele de mediu

Măsurărea amprentelor de mediu pentru produse și organizații este o altă măsură esențială pentru un sistem integrat de combatere a dezinformării ecologice. La nivel UE, această tehnică se numește „Metoda privind amprenta de mediu a produselor” – prescurtat „PEF” (din engleză – Product Environmental Footprint). Astfel, amprenta de mediu măsoară utilizarea resurselor și emisiile de gaze de seră (cum este CO2) pe parcursul celor 7 etape ale ciclului de viață al unui produs.

Până în prezent, normele privind categoria de amprentă de mediu a produselor (PEFCR) au fost elaborate pentru o serie limitată de categorii, dar care este în continuă extindere. Acestea sunt bateriile și acumulatoarele, berea, vopselele decorative, hrana pentru animalelele de la care se obțin produse alimentare, pastele făinoase, hrana pentru animalele de companie, florile tăiate și plantele în ghiveci, turba sintetică, îmbrăcămintea și încălțămintea, precum și peștele de mare. 

Pentru oricare dintre produsele de mai sus, dar și din cele ce vor continua să fie adăugate, producătorul obține un ghid simplu și ușor de urmat, cu modele analitice prestabilite și baze de date furnizate de Comisia Europeană, care îi permit să calculeze amprenta de mediu a propriului produs. Acest proces aduce astfel multiple beneficii consumatorilor – livrează informații verificate și concrete despre impactul produsului asupra mediului, mărește transparența în procesul de publicitate pentru mărfuri și servicii, dar și abilitează consumatorul să ia o decizie bine informată când procură aceste bunuri. 

La rândul lor, beneficiază și producătorii. Monitorizarea amprentei de mediu sporește credibilitatea agenților economici, ceea ce poate fi un avantaj concurențial în fața altor producători. Pe lângă aceasta, o companie poate beneficia de câștiguri efective - prin utilizarea modelelor de monitorizare, poate identifica oportunități de economisire a resurselor și optimizare a costurilor. Nu în cele din urmă, implementarea acestor modele de monitorizare garantează că producătorul se va alinia automat la reglementările și cerințele pieței privind raportarea de mediu.

Pe lângă aceasta, sistemul PEF poate fi aplicat și pentru măsurarea impactului de mediu al unei companii, nu doar al unui produs individual. Aici sunt evaluate impacturile activităților de amonte și aval ale companiilor (upstream și downstream) – adică cele precum obținerea materiei prime și utilizarea resurselor în faza de amonte, sau distribuția, menținerea eliminarea și altele în faza de aval. Deocamdată, doar industria de producere a cuprului are un set de reguli dezvoltate pentru măsurarea amprentei de mediu, dar lista este în continuă dezvoltare. 

Cod de publicitate ecologică 

Dacă adoptarea amprentelor de mediu este voluntară pentru comercianți, există norme care trebuie uniformizate și instituite drept obligatorii la nivelul tuturor întreprinzătorilor. Aceasta s-ar putea implementa prin elaborarea unui Cod de Publicitate Ecologică – adică o lege care să guverneze anunțurile, afirmațiile, reclamele și alte tipuri de comunicări privind aspectul ecologic al bunurilor comercializate și serviciilor prestate.

Printre altele existente, un exemplu în care acest cod a precedat chiar și inițiativele la nivel UE este Belgia. Astfel, Codul belgian pentru publicitatea ecologică reglementează nu doar etichetarea ecologică, dar „orice comunicare cu scopul direct sau indirect de a promova vânzarea de produse sau servicii, inclusiv bunuri imobile, drepturi și obligații, indiferent de locul sau mijloacele de comunicare utilizate”, atâta timp cât această comunicare se referă la atmosferă, sol, apă, floră, faună, ecosisteme, peisaje și climă. Codul include referințe la analiza ciclului de viață, astfel „disciplinând” publicitatea ecologică să fie echitabilă în evaluarea impactului de mediu al unui produs pe parcursul întregului lanț de producție, utilizare și eliminare. Acest cod include și reguli cu referire la limbajul, dovezile științifice, aspectele calitative ale produsului. 

Etichete ecologice și afirmații de mediu

Etichetele verzi sunt niște logouri sau imagini care confirmă avantajele ecologice ale unui produs. De regulă, ele pot reprezenta o certificare din partea unei autorități competente.

Ca parte din procesul de aderare la UE, Republica Moldova trebuie să implementeze acquis-ul european - adică întreaga masă de legislație (primară, secundară etc.) a UE. Din acest acquis fac parte și legi, directive sau alte acte cu privire la etichetarea ecologică, protecția consumatorilor sau concurența loială.

În R. Moldova au fost transpuse mai multe acte europene relevante: Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE și altele. Cel mai recent a fost transpus Regulamentul 66/2010 cu privire la eticheta ecologică europeană (Ecolabel), instituind un sistem unic de etichetare ecologică și în R. Moldova. 

Cu toate acestea, există inițiative și mai recente care contribuie la combaterea eficientă a dezinformării ecologice, venind cu seturi de măsuri comprehensive de integrare a  mediului economic și de afaceri în efortul de „înverzire a economiei”. De exemplu, în Nota informativă la proiectul hotărârii Guvernului pentru modificarea Regulamentului privind etichetarea ecologică, (HG nr. 204/2023) se specifică faptul că acest proiect nu ar impune costuri întreprinderilor, pentru că sistemul de etichetare ecologică se aplică voluntar. Este adevărat  – etichetarea ecologică nu este obligatorie, dar este greșit a spune că proiectul nu impune costuri întreprinderilor, întrucât dacă acestea se angajează să adopte etichetarea ecologică, vor trebui să suporte costuri adiționale.

Cel mai nou act legislativ al UE în acest domeniu vine cu o soluție pentru lacunele actelor precedente, în ce privește motivarea sectorului privat de a adopta astfel de practici – unele dintre aceste lacune fiind anume omiterea costurilor ridicate pentru unele întreprinderi și respectiv motivarea scăzută de a adopta etichetarea ecologică. Deși Directiva Green Claims (DGC) nu este încă transpusă, anumite particularități și îmbunătățiri aduse de aceasta pot fi deja implementate în Republica Moldova atât pentru aliniere legislativă cu UE, cât și pentru a spori competitivitatea potențialelor întreprinderi care ar dori să facă afirmații de mediu.

Astfel, printre alte îmbunătățiri legislative, directiva respectivă prevede anumite scutiri și/sau înlesniri pentru microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii (IMM-uri), o parte din care sunt înaintate și drept recomandări în cadrul acestui policy brief: 

• Microîntreprinderile sunt scutite de obligațiile directivei sau vor fi subiectele unor criterii mai relaxate pentru obținerea etichetei ecologice, reducând astfel sarcinile administrative pentru cele mai mici întreprinderi. 
• Proceduri simplificate pentru IMM-uri: Directiva introduce evaluări simplificate ale conformității pentru IMM-uri, bazate pe standarde europene armonizate, pentru a le ajuta să își justifice declarațiile ecologice fără a recurge la verificări costisitoare ale terților. Această abordare face conformarea la regulament mai accesibilă și rentabilă pentru întreprinderile mici. 
• Orientări și instrumente: IMM-urilor li se vor furniza orientări, instrumente și resurse, pentru a le ajuta să se conformeze noilor cerințe. Acestea includ baze de date, instrumente de calcul specifice pentru a sprijini verificarea declarațiilor și orientări tehnice privind atât modul de implementare a practicilor durabile, cât și de comunicare eficientă a acestora către consumatori.
• Sprijin financiar: Directiva încurajează ca statele membre să ofere, după posibilitate, sprijin financiar și asistență tehnică IMM-urilor, facilitându-le adoptarea de practici durabile. Aceasta poate veni sub forma decisă de fiecare stat în parte – facilități fiscale, scutiri de taxe administrative pentru înregistrarea cererilor pentru afirmațiile de mediu sau alte metode ce nu contravin practicilor competiției loiale sau normelor UE cu privire la ajutoarele de stat.

Pe lângă elementele de susținere a anumitor agenți economici, DGC aduce și un cadru de penalități pentru nerespectarea acestor reguli. Lăsând acțiunile concrete la discreția statelor membre, DGC spune că penalitățile vor include (dar pot să nu se limiteze la):

• amenzi care îi privează pe cei responsabili de beneficiile economice derivate din încălcările lor și creșterea nivelului acestor amenzi în cazul încălcărilor repetate; 
• confiscarea veniturilor obținute de comerciant în urma unei tranzacții cu produsele relevante; 
• excluderea temporară pentru o perioadă maximă de 12 luni din procedurile de achiziții publice și din accesul la finanțarea publică, inclusiv procedurile de licitație, subvențiile și concesiunile.

În lipsa unor penalități evidente menționate în Codul Contravențional al R. Moldova, este la fel recomandată adoptarea unor măsuri punitive bine definite, precum și definirea clară a atribuțiilor instituțiilor publice: cine monitorizează, cine stabilește încălcarea, cine aplică pedeapsa. 

În acest proces, trebuie luate în calcul natura, gravitatea, amploarea și durata încălcării, caracterul intenționat sau din neglijență al încălcării și orice măsuri luate de comerciant pentru a atenua sau remedia prejudiciul suferit de consumatori. La fel, contează și puterea financiară a persoanei fizice sau juridice responsabile, de exemplu, indicată de cifra de afaceri totală sau de venitul anual al persoanei fizice responsabile. Trebuie evaluate și beneficiile economice obținute de cei responsabili în urma încălcării, sau orice încălcări anterioare comise de persoana fizică sau juridică responsabilă, la fel ca și orice alt factor agravant sau atenuant aplicabil circumstanțelor cazului.

Concluzie

Într-un context local, european și global în care cererea pentru produse prietenoase cu mediul este în continuă creștere, practicile înșelătoare devin tot mai tentante pentru comercianți și devin o problemă semnificativă, generând o nevoie urgentă de acțiuni coordonate. La nivelul UE și al statelor membre există deja un cadru legal solid care oferă atât măsuri obligatorii care trebuie urmate, cât și stimulente către afacerile gata să se angajeze în concurență loială. 

Mai mult, UE oferă și tehnici opționale, ușor de accesat, cum ar fi Amprentele de Mediu, oferind un avantaj competitiv în plus acelor companii care doresc să-l implementeze. În același timp legislația existentă, cum ar fi Regulamentul nr. 66/2010 privind eticheta ecologică, reprezintă o bază utilă pentru reglementare, dar sunt necesare completări precum transpunerea Directivei „Green Claims”. Exemplele unor state membre, precum Belgia, Franța și Germania, demonstrează eficiența reglementărilor stricte și a ghidurilor clare pentru prevenirea afirmațiilor de mediu înșelătoare.

Pentru Republica Moldova, recomandările formulate subliniază necesitatea unei strategii integrate pentru combaterea dezinformării ecologice. Aceasta cuprinde redactarea unor îndrumare accesibile, pentru educarea și protejarea consumatorilor și crearea unui Cod de Publicitate Ecologică, care ar stabili reguli clare privind mesajele de mediu și sancțiuni pentru nerespectarea acestora. De asemenea, transpunerea mai amplă a legislației UE privind etichetele verzi și implementarea metodelor de măsurare a amprentei de mediu ar contribui la o mai bună transparență și la reducerea dezinformării ecologice. Aceste măsuri, împreună cu sprijin financiar și tehnic sporit pentru microîntreprinderi și IMM-uri ar asigura un mediu concurențial echitabil și ar încuraja inovația ecologică, promovând o economie mai sustenabilă și transparentă.

Sabin Rufa este economist, absolvent al Colegiului Europei

Articol elaborat în cadrul proiectului „Sustenabilitate și bună guvernanță pentru instituțiile publice și mediul de afaceri”, implementat de CPR cu susținerea Suediei.