Autor: Radu Mîrza, CPR Moldova – Centrul de Politici și Reforme
1. Introducere.
Pandemia de Covid-19 a însemnat, pe de-o parte, o presiune enormă asupra asupra drepturilor și libertăților fundamentale, iar pe de alta o creștere fără precedent a rolului lumii digitale în viața noastră. În acest context, drepturile digitale – extensia în lumea online a drepturilor omului – au căpătat o importanță și mai mare.
Abordăm câteva întrebări fundamentale, în ceea ce ține drepturile digitale în Moldova. Criza pandemiei de Covid-19 va conduce la digitalizare sau se așteaptă o revenire la starea anterioară Covid-19? Dacă răspunsul la această întrebare este afirmativ, care sunt provocările și cum pot fi depășite neajunsurile? Impactul pandemiei este suficient pentru a crește gradul de conștientizare că drepturile digitale sunt aceleași drepturi individuale? Cum putem apăra drepturile individuale online?
În acest articol, definim conceptul de drepturi digitale în lumina evoluției tehnologice, a recunoașterii internaționale și a relației cu drepturile individuale. Analizăm modalitățile și mijloacele digitale care au fost adoptate pentru a rezolva provocările cauzate de criza privind dreptul la educație, drepturile la un proces echitabil, libertatea de exprimare și dreptul la informație. În final, ultima parte prezintă soluții și recomandări pentru a depăși provocările și neajunsurile.
2.Ce sunt drepturile digitale?
Drepturile digitale înseamnă lucruri diferite pentru diferiți oameni. În urmă cu treizeci de ani, drepturile digitale aveau un alt sens decât cel de astăzi. Odată cu începutul în aniilor ‘90 a World Wide Web disponibil pentru toată lumea, internetul a fost folosit mai întâi pentru partajarea de texte și fișiere. O astfel de utilizare a atins, în mod inevitabil, probleme legate de informațiile privind drepturile de autor, ceea ce a dus la asocierea drepturilor digitale cu protecția drepturilor de autor în mediul online. Rezultatul acestei identificări a primit numele de managementul drepturilor digitale (DRM).
Începând cu anii 2000, datorită dezvoltării platformelor sociale online și a dispozitivelor mobile cu acces la acestea, percepția drepturilor digitale a evoluat spre includerea diferitelor fațete ale libertății de exprimare. Astăzi, „drepturile digitale” sunt încă asociate în mare parte cu libertatea de exprimare, însă acesta este doar un proces de tranziție. Trecerea spre acoperirea întregului grup de drepturi și libertăți individuale pare iminentă, iar criza pandemiei de Covid-19 a contribuit foarte mult în acest sens.
În ultimul deceniu, un număr tot mai mare de organizații pentru drepturile omului, juriști și activiști au invocat că drepturile digitale sunt aceleași drepturi individuale tradiționale, dar aplicabile într-un alt mediu – fie că îl numim „online”, „sfera digitală”, sau „internet”. Această interpretare a fost agreată prin consens și promovată în principal de Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU, care a afirmat în mai multe rezoluții că „aceleași drepturi pe care le au oamenii offline trebuie protejate și online”. Mesajul ONU sugerează că, în loc să încercăm să definim noi drepturi pentru spațiul online, ar trebui să ne concentrăm pe extinderea în spațiul cibernetic a drepturilor omului deja existente. Nu este nevoie să inventăm noi drepturi ale omului, ci mai degrabă să găsim soluții pentru a adapta setul de instrumente existent la lumea digitală. Cu toate acestea, chiar dacă drepturile digitale sunt doar o extensie a celor tradiționale, acestea au particularitățile lor și de aceea merită o noțiune separată.
3.Efectele pandemiei asupra drepturilor.
Pandemia de COVID-19 a subliniat rolul vital al tehnologiilor digitale în viețile noastre. Digitalul a fost crucial în gestionarea crizei și în asigurarea multor părți ale vieții noastre care au fost oprite, inclusiv drepturile individuale. Cu toate acestea, adoptarea rapidă a tehnologiilor digitale poate neglija respectarea drepturilor individuale și a principiilor aferente de transparență și responsabilitate. Implementarea soluțiilor digitale a fost mai dificilă și anevoioasă în țările cu un nivel scăzut de digitalizare, exacerbând decalaje și inegalități care echivalează cu încălcări ale drepturilor individuale.
3.1. Dreptul la educație.
Educația a fost printre primele drepturi afectate de pandemie, respectiv și printre primele sectoare care a testat digitalizarea. Conform legislației internaționale și naționale, învățământul este gratuit și obligatoriu, cel puțin în etapele elementare, iar asigurarea dreptului la educație este responsabilitatea statului. Aceasta înseamnă că, chiar și pe timpul crizelor, pe lângă protejarea drepturilor fundamentale la viață și sănătate, statele sunt obligate să garanteze și dreptul la educație. Crizele nu abrogă dreptul la educație, ci doar modifică modul în care este asigurat.
O astfel de situație a făcut din aplicarea tehnologiilor digitale elementul esențial pentru procesul de învățare. Studiile la distanță prin mijloace digitale a devenit rapid singura modalitate de a garanta o educație sigură. Adoptarea rapidă a digitalizării a asigurat continuarea studiilor, dar a creat și noi bariere și consecințe neintenționate, cum ar fi, extinderea decalajului digital existent, compromiterea dreptului la confidențialitate și protecția datelor, subminarea dreptului părinților la autonomie în alegerea tipului de educație pentru copiii lor, efecte psihologice datorate socializării mai reduse, lipsa alimentației, absența unor spații adecvate de învățare acasă, solicitarea mai multor abilități educaționale de la părinți, creșterea riscului de violență fizică și psihologică etc.
Închiderea școlilor a fost una dintre primele decizii luate în timpul stării de urgență. Deși Moldova a creat înainte de pandemie o platformă pentru cursuri online (studii.md), aceasta nu a fost foarte folosită după închiderea școlilor. Până în iulie 2020, peste 70 de școli publice cu 77.000 de utilizatori au accesat platforma, ceea ce înseamnă 5% din toate școlile și 23% din toți copiii din țară. De asemenea, chiar dacă la începutul pandemiei au fost elaborate și alte platforme care facilitează învățarea online, precum și metode alternative, cum ar fi lecțiile la televizor, totuși aplicațiile de mesagerie și software-ul de videotelefonie au fost foarte populare. Unda verde în acest sens a fost dată de către autorități care, cu adoptarea Metodologiei privind continuarea la distanță a procesului educațional în condiții de carantină, au permis folosirea cam a tuturor platformelor și aplicațiilor pentru comunicare la distanță (Viber, Messenger, e-mail, grupe de Facebook, Zoom, etc.).
Aceasta în condițiile în care, în iunie 2020, 5% din toți copiii și 10% din toți profesorii nu aveau acces la TIC, această rată fiind de 11% în zonele rurale. Aproape 86% de copii din zonele urbane au avut conexiune la internet și 75% din zonele rurale. De menționat că accesul la internet este considerabil mai redus în familiile cu un nivel de studii mai scăzut (64,7%) decât în familiile cu nivel de studii superioare (94%).
Pentru a reduce din aceste decalaje și a asigura dreptul la educație, Guvernul a procurat zece mii de laptopuri pentru a fi distribuite elevilor, însă acest lucru s-a făcut abia în aprilie 2021, adică la un an de la începutul pandemiei și cu o lună înainte de vacanța de vară. După cum a aflat presa, o bună parte din laptopurile pe care Ministerul Educației le-a procurat se prăfuiesc în depozite, fie din lipsa conexiunii la internet, fie că sunt neperformante. Între timp și învățămîntul a revenit la offline.
Dreptul la educație este universal, ceea ce înseamnă că aparține fiecărei persoane, dar pandemia a arătat fragilitatea acestui principiu. Deși este unul dintre drepturile sociale par excellence, ceea ce înseamnă că autoritățile au datoria de a-l garanta prin acțiuni pozitive, acesta nu a fost cazul a mii de copii. Învățarea la distanță a avut consecințe asupra tuturor copiilor, însă asupra unora mai mult decât asupra altora. Exemplele menționate mai sus arată că educația online a evidențiat inegalitățile dintre mediul rural și cel urban, defavorizați și avantajați socio-economic, familiile cu studii medii și familiile cu studii superioare.
Pe lângă aceste preocupări, amenințările la adresa datelor personale ale copiilor au trecut neobservate de autorități. Cel puțin la început, au fost folosite produse gratuite pentru sălile de clasă online. Dar unele dintre acestea vin cu prețul violării drepturilor și demnității copiilor, din cauza amenințărilor cu exploatarea datelor lor personale. Nu în ultimul rând, digitalizarea educației a subminat dreptul părinților de a alege modul de educație care va fi oferit copiilor lor, care ar putea alege să învețe fără mijloace digitale.
Trecerea la educația online a arătat că alfabetizarea digitală și accesul la tehnologia TIC și conexiunea la internet reprezintă o condiție prealabilă a dreptului la educație, astfel că statul trebuie să-și îndeplinească obligațiile și să le asigure pentru garantarea dreptului la educație. În caz contrar, statul ar putea fi acuzat că a încălcat nu doar dreptul la educație, ci și dreptul la egalitate și nediscriminare. La fel, ar trebui să se exercite prudență în ceea ce privește datele personale și dreptul părinților la autonomie.
3.2. Accesului la justiție.
Alături de educație, sistemul judiciar a fost grav afectat de pandemie. La fel ca multe alte sectoare, pandemia a diminuat funcționarea sistemului judiciar prin contact fizic, compensând impactul negativ prin stimularea digitalizării. Digitalizarea a devenit indispensabilă pentru asigurarea drepturilor la un proces echitabil.
Videoconferința a permis realizarea justiției în timpul pandemiei. Încă din primele zile, instanțele au fost încurajate să programeze audieri prin videoconferință și să comunice actele de procedură sau alte acte conexe pe cale electronică. Instanțele din Republica Moldova au început să folosească sistemul de videoconferință chiar înainte de pandemie. Din 2019, videoconferința este utilizată în cauzele penale legate de eliberarea anticipată din arest și plângeri privind condițiile penitenciarelor, punând astfel în legătură de la distanță deținuții din penitenciare pentru a participa la ședințele de judecată. Mai mult, instanțele folosesc sistemul de videoconferință și pentru instruire și întâlniri.
Pandemia a stimulat această tendință și către alte probleme și cazuri, cum ar fi prelungirea perioadei de arest. Din 17 martie 2020, imediat după decretarea stării de urgență, până la sfârșitul lunii decembrie 2020, instanțele au folosit videoconferința pentru peste 9.500 de audieri la distanță. Un număr semnificativ în comparație cu totalul de aproape 13.700 de audieri la distanță care au fost efectuate de la însăși implementarea sistemului în noiembrie 2018. Creșterea rapidă a audierilor prin videoconferință în timpul pandemiei arată că sistemul a devenit foarte util. În mod similar, pe lângă dublarea duratei și a numărului de convorbiri telefonice, videoconferințe pe software acceptat de instituțiile penitenciare au fost permise condamnaților pentru întâlniri online cu familiile lor. Extinderea sistemului la alte tipuri de proceduri legale este un potențial pas următor pentru sistemul de justiție din Moldova.
Pe lângă videoconferință, instanțelor li s-a permis să comunice actele de procedură prin fax, e-mail sau prin alte mijloace care ar putea asigura transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Dar e-mailul a fost folosit mai mult decât alte mijloace de către majoritatea procurorilor și judecătorilor. Circulația actelor de procedură prin e-mail a fost prezumată și nu a necesitat acordul părților. În cazul lipsei adresei de e-mail în dosarul cauzei, acesta a fost solicitat prin apel telefonic. De asemenea, pentru a evita contactul uman, instanțele au recomandat părților trimiterea tuturor materialelor prin e-mail sau prin poștă obișnuită.
În ciuda pandemiei, autoritățile au continuat să reformeze justiția digitală. Programul integrat de gestionare a fișierelor (PIGD 5.0) a fost actualizat la o nouă versiune și implementat pentru testare în mai multe instanțe. Aceasta constă în principal în permiterea depunerii și transmiterii cererilor de chemare în judecată pe cale electronică, facilitarea coordonării ședințelor și includerea înscrisurilor în sistem, oferind părților un acces mai bun la toate acțiunile procesuale desfășurate de instanțe.
3.3. Libertatea de exprimare și dreptul la informație.
Comunicarea digitală a fost un factor critic care a permis circulația liberă a informațiilor despre pandemie, inclusiv a informațiilor false. Din păcate, multe guverne au abuzat de puterea lor de a preveni răspândirea dezinformării prin cenzurarea selectivă a informațiilor pe care le-au considerat false. Mai mult decât atât, scuza protejării ecosistemului informațional de dezinformare a fost folosită pentru a refuza dreptul fundamental de acces la informație. Deși libertatea de exprimare și dreptul la informare ar putea fi limitate, o astfel de decizie ar trebui luată numai în cazuri extreme și proporțional cu scopul urmărit. Acest lucru este adevărat chiar și în timpul unei crize de sănătate publică, când fluxul liber de informații fiabile este esențial pentru a limita pandemia, guvernele ar trebui să evite limitarea libertății de exprimare prin restricții prestabilite, închiderea instituțiilor media sau blocarea accesului la comunicațiile online. Astfel de acțiuni necesită cea mai atentă examinare și sunt justificate doar în circumstanțele cele mai excepționale.
Încă de la începutul pandemiei, Moldova a adoptat mai multe decizii îndoielnice privind libertatea de exprimare și dreptul la informare. Prima a fost prelungirea perioadei pentru care agențiile guvernamentale pot răspunde solicitărilor de acces la informație de la 15 la 45 de zile. Mai controversată a fost solicitarea autorităților, revocată rapid din cauza criticilor dure, către mass-media audiovizuală de a prezenta doar poziția oficială a autorităților în reflectarea pandemiei și de a interzice jurnaliștilor să-și exprime opiniile personale în reflectarea subiectelor referitoare la pandemia de COVID-19. A treia astfel de decizie se referă la ordinul Serviciului de Informații și Securitate de a bloca accesul la peste 50 de site-uri web pentru promovarea știrilor false despre evoluția coronavirusului și măsurile de protecție și prevenire. Aceste acțiuni de extindere a măsurilor de cenzură sunt îngrijorătoare, deoarece blocarea a avut loc fără niciun avertisment sau explicație publică, iar unele știri false publicate pe aceste site-uri web nu au fost legate de coronavirus.
Pe lângă cazurile menționate mai sus, autoritățile nu și-au îndeplinit obligația de a informa efectiv publicul, acestea au depus puțin efort în aplicarea măsurilor digitale pentru a informa oamenii. De exemplu, în timp ce guvernul a creat o secțiune separată pe pagina sa web dedicată coronavirusului unde a postat dispozițiile CSE și CNESP, a depus puțin efort pentru a traduce limbajul complex în îndrumări simple și ușor de înțeles, ceea ce este dificil pentru ca un public nespecializat să le înțeleagă și să le urmeze.
4.Concluzii și recomandări.
Criza pandemiei de Covid-19 a fost o provocare. Însă aceasta oferă, de asemenea, o oportunitate de a revizui abordările strategice privind utilizarea digitalului în vederea îmbunătățirii serviciilor publice, oportunitate ce este realizabilă făcând din drepturile individuale baza transformării digitale. Întrucât instrumentele și datele digitale se integrează în mod inevitabil în viața noastră, drepturile individuale ar trebui să constituie pilonul central pentru politicile legate de tehnologiile digitale.
Decalajul digital este una din principalele probleme evidențiate de pandemie. Acesta este compus din trei decalaje principale între cei care pot și cei care nu pot beneficia de instrumentele digitale: absența conexiunii la internet, lipsa unui dispozitiv adecvat, alfabetizare digitală slabă.
Chiar dacă o conexiune stabilă la internet în bandă largă este disponibilă pentru o mare parte a populației, aceasta nu a fost suficientă pentru a garanta exercitarea drepturilor individuale pentru o parte semnificativă a populației. Accesul la internet este adesea corelat la drepturi clasice reprezentând o proiecție digitală a acestora. Dar criza a schimbat această percepție, arătând impactul profund pe care lipsa accesului o are asupra spațiului politic și a drepturilor socio-economice.
Dreptul de acces la internet nu mai este doar un apendice al libertății de exprimare în sens larg, ci este un drept de sine. Criza a arătat că dreptul accesului la internet posedă caracteristicile drepturilor omului de universalitate, indivizibilitate, interdependență și interrelație, deoarece e indispensabil pentru exercitarea deplină a drepturilor omului. Nu are sens să avem drepturi dacă nu aveam acces, și invers. Ca atare, criza a confirmat politica ONU din ultimul deceniu de a declara accesul la internet un drept al omului. La fel, și tendința multor țări care au codificat-o în legislația lor. De exemplu, Grecia, Ecuador, Portugalia, Mexic și, mai recent, Georgia și Sudanul au reglementat accesul la internet ca drept fundamental la nivel constituțional, deși se pare că în toate cazurile acesta s-a emancipat din sfera de protecție a libertății de exprimare. Alte țări l-au codificat la nivel sub-constituțional: Finlanda, Estonia, Spania. Iar în Franța și Costa Rica, un „drept la internet” a fost afirmat de judecătorii constituționali.
Totuși, pandemia a arătat că afirmarea dreptului de acces la internet devine lipsită de sens în lipsa alfabetizării digitale sau absenței dispozitivelor adecvate. Alături de accesul la internet, accesul la dispozitive adecvate și la cunoașterea utilizării acestora sunt extrem de importante pentru exercitarea drepturilor individuale.
Mai problematică este alfabetizarea digitală. Aceasta trebuie să fie o componentă cheie a educației și toată lumea trebuie să fie educată despre tehnologiile digitale. Guvernarea ar trebui sa ia în considerare organizarea și oferirea de asistență cetățenilor în utilizarea dispozitivelor, rețelelor și serviciilor digitale. Reformele către digitalizare ridică multe întrebări, în special pentru cetățenii care sunt mai puțin familiarizați cu tehnologiile informaționale. Prin urmare, guvernarea ar putea lua în considerare crearea de centre informaționale ad-hoc și organizarea de cursuri adecvate care să instruiască și să ajute cetățenii în timpul tranziției la digitalizare.
Complexitatea și actualitatea problemei accesului sugerează necesitatea adoptării de reforme juridice și sociale semnificative, cum ar fi, codificarea în Constituție a unui „drept la internet”. Codificarea dreptului de acces la internet, dispozitive și cunoștințe ca drept social, care implică intervenția activă din partea autorităților publice pentru garantarea acestora, ar fi un pas semnificativ către asigurarea exercitării drepturilor individuale în sfera digitală. Mai mult, ar fi în concordanță cu principiul fundamental de „a nu lăsa pe nimeni în urmă” al agendei ONU 2030 pentru dezvoltare durabilă, care urmărește să consolideze drepturile omului pentru toți, fără discriminare pe niciun motiv.
Acest material este realizat în cadrul proiectului „Libertatea întrunirilor și drepturile conexe în gestionarea pandemiei Covid-19”, implementat de CPR Moldova (Centrul de Politici și Reforme) cu susținerea Fundației Soros Moldova.
