15 august 2017
Autori: Elena Varta & Dumitru Alaiba, CPR Moldova – Centrul de Politici și Reforme
Introducere
Scopul prezentului document de poziție este de a identifica și analiza modul în care autoritățile Republicii Moldova asigură accesul la informație pentru presa de investigație, ținând cont de legislația cu privire la accesul la informație și cea cu privire la protecția datelor cu caracter personal.
Rolul instituțiilor statului Republica Moldova nu trebuie să se limiteze doar la gestionarea procesului de comunicare cu instituțiile media, prin simpla formulare a răspunsurilor la solicitările acestora. Rolul statului în acest context este de a crea toate premisele ca jurnaliștii de investigație să nu întâmpine niciun impediment în accesarea informației necesare pentru realizarea activității de investigație. Atunci când eforturile statului de a combate corupția eșuează, rolul presei de investigație este, cel puțin, de a aduce interesele ascunse ale demnitarilor în atenția opiniei publice.
Or, conform prevederilor mai multor acte juridice, precum Legea presei, Legea privind accesul la informație, Legea cu privire la libertatea de exprimare, presei trebuie să i se ofere accesul la informația de interes public[1]. Constatările din prezentul document de poziție confirmă concluziile altor analize similare, și anume că legislația din domeniu nu este respectată de autoritățile publice.
După cum relevă prezentul document, adesea, modul în care instituțiile statului interpretează legislația servește drept cauză principală pentru care lucrul presei de investigație este unul anevoios și ineficient, iar opinia jurnaliștilor de investigație, cu care a comunicat CPR, este că comportamentul autorităților este deliberat și are drept scop și rezultat tăinuirea intereselor demnitarilor de opinia publică.
A. Metodologie.
În procesul de elaborare a documentului de poziție, CPR Moldova a transmis mai multe solicitări de informație la diverse instituții ale statului, a elaborat și expediat un chestionar jurnaliștilor de investigație, cu scopul identificării principalelor impedimente în activitatea acestora și a studiat practica internațională din domeniu.
De asemenea, au fost organizate consultări formale și informale cu reprezentanții instituțiilor media. Rezultatele acestor activități servesc drept bază pentru concluziile și recomandările din prezentul document.
- Solicitările de informație.
Transparența este cel mai ieftin și eficient instrument de prevenire a corupției, iar unul din rolurile cruciale ale instituțiilor statului ar trebui să fie asigurarea unei transparențe depline a informației care privește activitatea sau rezultă din activitatea instituțiilor publice.
Este crucial felul în care instituțiile înțeleg acest rol și cât de proactive sunt în eliminarea oricăror bariere ce ar putea sta în calea accesului la informație. Trebuie să fie în interesul fiecărei autorități satisfacerea cât mai promptă a solicitărilor parvenite și crearea permanentă a tuturor condițiilor necesare pentru ca presa și societatea civilă să obțină informația completă și în termene restrânse, din momentul în care aceasta este disponibilă. Mai mult decât atât, conform celor mai bune practici internaționale, dar și legislației naționale, autoritățile ar trebui „să asigure informarea activă, corectă și la timp a cetățenilor asupra chestiunilor de interes public”[2].
Pentru a face o analiză obiectivă a modului în care instituțiile statului tratează solicitările legate de informațiile de interes public, CPR a adresat un șir de interpelări în adresa Guvernului, diverselor Ministere, Președinției, Băncii Naționale, Serviciului Fiscal de Stat, Î.S. Cadastru etc. Toate solicitările au fost transmise atât prin e-mail, cât și prin scrisori recomandate cu aviz de primire. În unele cazuri, atunci când răspunsul întârzia să apară, am contactat telefonic instituțiile cărora le-a fost expediată solicitarea.
Acest exercițiu ne-a permis să analizăm cât de defectuoasă este reacția autorităților la solicitările ce țin de accesul la informațiile de interes public: doar 42,9% din solicitările transmise de CPR au obținut un răspuns până la expirarea termenului maxim, de 15 zile lucrătoare (conform legii cu privire la accesul la informație (articolul 16, par. 1), iar 28,6% din solicitări – exact în ultima zi, potrivit termenului maxim prescris legal. La 14,3% din solicitări am obținut răspunsuri dincolo de termenul maxim prevăzut de lege, iar pentru alte 14,3% din solicitări nu am primit nici un răspuns.
Din răspunsurile venite în adresa CPR, 20% reprezintă refuzul de a furniza informația solicitată (ex: informația referitor la impozitele achitate de deputații moldoveni în perioada 2015-2016, calificată drept secret fiscal), 20% din răspunsuri sunt irelevante, iar 40% din ele sunt incomplete (ex: solicitarea adresată Ministerului Economiei legată de informația privind membrii Consiliului de Administrație și Președinții Societății pe acțiuni pentru achiziționarea, prelucrarea și livrarea metalelor feroase și neferoase „Metalferos”, în perioada 2007-2017).
Aproximativ o treime din solicitările expediate de CPR nu au fost satisfăcute de autorități, fiind vorba, în aceste cazuri, de informații deținute de Î.S. Cadastru și Cancelaria de stat, legate de proprietarii imobilelor din anumite sectoare ale capitalei și administrarea bunurilor în proprietatea autorităților publice centrale și a instituțiilor subordonate acestora.
Ca urmare a acestui exercițiu, am constatat că instituțiile statului deseori își setează drept scop limitarea informației care pătrunde în spațiul public: informațiile sunt prezentate cu întârziere, incomplet, răspunsurile se pot referi la doar o parte din solicitare. De asemenea, adesea solicitările sunt refuzate din cauza interpretării eronate a legislației.
Studiu de caz 1. Beneficiarii de ordine și distincții de stat.
În data de 15 iunie 2017 CPR Moldova adresează Președinției Republicii Moldova o solicitare de informație referitor la toți beneficiarii ordinelor și distincțiilor de stat acordate de actualul și foștii președinți ai Republicii Moldova.
Pe 5 iulie 2017, CPR primește un răspuns prin care Președinția refuză prezentarea informației respective, invocând, pentru prima dată, distrugerea arhivelor serviciului distincții de stat în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009.
● Nu ni s-a explicat motivul din care, timp de opt ani, informația dată nu a fost restabilită – un element important în fundamentarea respingerii. Restabilirea informației date este importantă atât pentru o mai bună informare a publicului, cât și pentru onorarea persoanelor posesoare ale acestor distincții;
● Nu a fost prezentată informația care, conform logicii răspunsului, este disponibilă: cea referitoare la distincțiile oferite între aprilie 2009 și iulie 2017;
● De asemenea, președinția notează că „sistemul de evidență a propunerilor de decorare și a persoanelor decorate conține date cu caracter personal, iar unele propuneri nominale de conferire a distincțiilor de stat sunt prezentate cu titlu de confidențialitate”. Or, nu există (și nu ar trebui să existe) vreo prevedere legală prin care candidații la distincții de stat să fie protejați de legea cu privire la date cu caracter personal.
Ce reacție ar fi trebuit să aibă Președinția?
Chiar dacă presupunem că o parte din informație a fost distrusă, Președinția putea să solicite respectiva informație de la alte instituții. Este, însă, puțin probabil ca informația dată să nu fie disponibile sub nicio formă, astfel încât Președinția să fie în imposibilitate de a o prezenta în termenul legal de 15 zile lucrătoare.
De asemenea, Președinția nu ar avea nici un motiv pentru a nu prezenta informația relevantă de după 7 aprilie 2009, iar invocarea datelor cu caracter personal, în contextul acestei solicitări, este una inoportună și nepotrivită. Or, a vorbi despre protejarea numelui ca informație cu caracter personal în cazul unei distincții de stat (care trebuie să exprime recunoștința și aprecierea societății pentru meritele unor persoane fizice sau juridice[3]) comportă o contradicție logică.
O solicitare asemănătoare a fost expediată de Centrul de Investigații Jurnalistice (CIJM) în mai 2015. Îngrijorător este faptul că în răspunsul adresat CIJM pe 5 iunie 2015, Secretarul general al Aparatului președintelui RM nu a invocat drept motiv pentru refuzul prezentării informației distrugerea arhivelor Președinției, ci protecția datelor cu caracter personal. “(…) pentru fiecare persoană propusă pentru decorare se perfectează fișa de decorare în care se includ date cu caracter personal: anul și locul nașterii, naționalitatea, studiile, profesia, funcția, locul de muncă, adresa de la domiciliu, precum și date relevante pentru conferirea distincției de stat: distincțiile deținute, activitatea de muncă și caracterizarea în care să fie menționate meritele concrete ale persoanei respective în domeniul în care activează și pentru care urmează să-i fie conferită distincția”. [4]
Mai mult, putem pune sub semnul întrebării veridicitatea argumentului respectiv: cel puțin unul din aceste două răspunsuri (cel din 2015 și cel de acum) este fals[5].
Studiu de caz 2. Impozitele achitate de deputați.
În data de 15 iunie 2017, CPR solicită de la Serviciul Fiscal de Stat (SFS) informația referitoare la sumele încasate în bugetul de stat din contul impozitelor pe venit (dezagregate pe categorii), achitate de fiecare dintre cei 101 deputați din Parlamentul Republicii Moldova pe parcursul anilor 2015 și 2016.
Motivația acestei solicitări a constat în faptul că, dacă veniturile și averile fiecărui demnitar sunt publice, impozitele achitate de aceștia, nu pot fi informații secretizate.
Accesul la acest tip de informație nu ar trebui îngrădit, chiar dacă acest lucru nu este stipulat expres în legislație.
Or, articolul 7 al Legii privind accesul la informații reglementează clar și strict situațiile în care accesul la informația cu caracter public poate fi limitat și cere ca orice limitări să aibă loc numai dacă „furnizorul de informații poate demonstra că restricția este reglementată prin lege organică și necesară într-o societate democratică pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanei sau protecției securității naționale și că prejudiciul adus acestor drepturi și interese ar fi mai mare decât interesul public în cunoașterea informației”.
Mai mult decât atât, practica multor țări europene (Finlanda, Suedia, Norvegia) este de a divulga anual informația privind impozitele achitate de fiecare contribuabil (atât persoane fizice, cât și juridice). Logica acestei abordări este că, odată ce niciun capitol de cheltuieli publice nu poate fi secret, la fel trebuie tratată și partea veniturilor.
În 30 iunie 2017, SFS respinge solicitarea CPR, invocând secretul fiscal, fără, însă, a oferi o argumentare satisfăcătoare, ceea ce contravine direct normei citate din Articolul 7 al Legii privind accesul la informații.
În răspunsul SFS se face referință și la art.131 alin.(5) din Codul Fiscal, care enumeră categoriile de persoane care pot avea acces la ”secretul fiscal”, printre care sunt și reprezentanții mass-media. Or, în secolul XXI, noțiunea de mass-media este una convențională. Îngrijorător este faptul că prin aceste prevederi se îngrădește accesul societății civile la informația de interes public.
Ce reacție ar fi trebuit să aibă Serviciul Fiscal de stat?
Considerăm că SFS nu a avut motive suficiente pentru a respinge solicitarea CPR. Deși legislația nu este explicită în acest sens, aceasta totuși oferă suficientă flexibilitate ca o solicitare de acest gen să fie satisfăcută.
Studiu de caz 3. Informație despre proprietarii imobilelor.
CPR adresează o solicitare pe 19 iunie 2017 Î.S. Cadastru despre lista proprietarilor imobilelor de pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt din Chișinău și tranzacțiile din ultimii 5 ani legate de aceste imobile.
Am considerat solicitarea respectivă una judicioasă, dat fiind faptul că:
- Informația dată poate fi accesată de oricine, însă contra plată;
- Informația dată este, în sine, de interes public;
- Practica internațională relevă o mai mare transparență la acest capitol;
- Există precedent similar, în care informația cu privire la fondatorii companiilor din Republica Moldova era restricționată după același model și cu utilizarea acelorași pretexte, pentru ca într-un final accesul să devină liber.
Î.S. Cadastru nu a răspuns nici până la data publicării documentului la solicitarea CPR, deși termenul maxim de 15 zile lucrătoare a expirat pe 7 iulie 2017.
Ce reacție ar fi trebuit să aibă Î.S. Cadastru?
Nu există un motiv legal pentru ca o asemenea solicitare să fie refuzată, în condițiile în care aceeași informație poate fi obținută contra plată.
Studiu de caz 4. Procesul de privatizare a Hotelului ”Codru”.
Privatizarea Hotelului ”Codru” zece ani în urmă a fost subiect de știri nu o singură dată. Autoritățile nu au întreprins nimic, deși existau suspiciuni legate de scheme de corupție. În timp ce statul a fost prejudiciat cu aproximativ 16 milioane EUR în 2007, prin vânzarea unui imobil din centrul capitalei mult sub prețul de piață, unica acțiune a Ministrului Economiei, Igor Dodon, a fost, conform spuselor sale, adresarea unei scrisori secrete președintelui de atunci, Vladimir Voronin. În opinia noastră, scrisoarea a fost secretizată contrar prevederilor legislației.
În data de 14 iunie 2017, CPR Moldova adresează Președinției[6] solicitări referitoare la:
● indicațiile Ministrului Economiei către subordonații săi în procesul de privatizare;
● instituțiile sesizate de Ministrul Economiei și solicitările propriu-zise în care acesta se expune asupra neregularităților din procesul de privatizare;
● scrisoarea transmisă către Președintele Voronin și motivele din care aceasta a fost secretizată;
● răspunsul la scrisoarea sus-menționată din partea Președinției.
Președinția a respins solicitarea CPR, citând prevederi din legea cu privire la petiționare și legea cu privire la secretul de stat și sugerându-ne să ne adresăm Ministerului Economiei.
CPR a adresat aceeași solicitare Guvernului și Ministerului Economiei. Ministerul Economiei a răspuns după ce s-a scurs aproape o lună (7 august 2017) din momentul expedierii demersului, încălcând termenii prevăzuți legislație.
Din partea Guvernului Republicii Moldova nu am primit nici un răspuns, fapt ce prezintă, de asemenea, o încălcare a legislației.
Ce reacție ar fi trebuit să aibă instituțiile vizate?
Președinția deține informații legate de acest subiect și era obligată să o prezinte, dat fiind faptul că aceasta reprezintă o informație de interes public sporit, deținută de o autoritate publică și secretizată în mod abuziv.
În arhivele instituției trebuie să se păstreze atât scrisoarea de la Ministerul Economiei, cât și răspunsul la scrisoarea dată (despre care nu s-a vorbit în spațiul public). De asemenea, dat fiind faptul că aceeași persoană care era la conducerea Ministerului Economiei în 2007 este acum în fruntea Președinției, instituția prezidențială era obligată să răspundă și la solicitările ce țin de acțiunile și inacțiunile Ministrului Economiei.
Guvernul și Ministerul Economiei erau obligate să răspundă solicitării de informație în termen de 15 zile, lucru pe care nu l-au făcut, încălcând, astfel, legislația.
Instituțiile erau obligate să facă referință la fiecare element din demers, oferind informația solicitată sau un motiv plauzibil din care aceasta nu poate fi transmisă.
Acest lucru nu s-a întâmplat. Astfel, zece ani mai târziu, nu există nici o claritate referitor la procesul de privatizare al Hotelului ”Codru” – imobil înstrăinat cu un prejudiciu semnificativ pentru bugetul de stat. În tot acest timp, instituțiile statului depun eforturi pentru ca subiectul respectiv să rămână neelucidat.
2. Chestionarul efectuat în rândul reprezentanților presei de investigație.
Pentru a reflecta mai bine felul în care autoritățile își tratează obligațiunea de a asigura accesul la informație, am efectuat un chestionar în rândul celor ce se ciocnesc cu această problemă zilnic – presa, și, în special, presa de investigație.
Chestionarul a fost expediat unui număr extins de reprezentanți mass-media. Chestionarul nu a fost expediat instituțiilor de presă sub evident control politic.
Reprezentanții presei de investigație (Centrul de Investigații Jurnalistice, Centrul pentru Jurnalism Independent, RISE Moldova, Ziarul de Gardă, portalul moldovacurată.md), dar și reprezentanți ai presei generaliste, precum Unimedia, Info Prim Neo, au răspuns la un șir de întrebări legate de obstacolele întâmpinate în procesul obținerii informațiilor de interes public, atitudinea autorităților și a funcționarilor publici atunci când e vorba de solicitările din partea presei, gradul de deschidere al diverselor instituții, domeniile cel mai puțin transparente, la care presa nu are acces sau are un acces limitat.
La întrebarea legată de timpul necesar pentru a obține o reacție la interpelările adresate diferitelor instituții, 50% din respondenți au răspuns că acesta depășește termenul maxim de 15 zile lucrătoare, prevăzute de legislație, 37,5 % consideră că autoritățile se încadrează în termenul prescris, iar 12,5 % din respondenți sugerează că au obținut răspunsuri exact în termenul maxim prevăzut de lege.
timpul necesar pentru a obține o reacție la interpelări
Cei chestionați au punctat mai multe categorii de informații, care sunt foarte dificil de obținut de la autorități, precum: detalii privind administrarea banilor publici; averile, interesele și afacerile demnitarilor; date privind cauzele penale în care sunt implicați înalți funcționari; accesul la dosarele licitațiilor publice; declarațiile de avere; detaliile legate de activitatea judecătorilor și a procurorilor; deciziile motivate ale instanțelor de judecată, inclusiv accesul la dosarele instanțelor; dosarele cadastrale; datele deținute de serviciul vamal privind activitatea de import și export; actele Inspecției financiare a Ministerului Finanțelor; actele Inspecției Judiciare; informațiile privind achizițiile publice, deplasările funcționarilor sau costul unor lucrări publice.
Conform respondenților, cele mai reticente instituții în ceea ce privește furnizarea informațiilor, sunt: Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Tehnologiei Informației și Comunicațiilor, Centrul Național Anticorupție, Comisia Electorală Centrală, Serviciul Vamal, Serviciul Fiscal de Stat, Ministerul Justiției, Ministerul Educației, Președinția, Poliția de Frontieră, Cancelaria de Stat, Ministerul Sănătății, instanțele de judecată, Parlamentul și Inspectoratul General al Poliției.
Reprezentanții presei de investigație semnalizează că în ultima perioadă obținerea informațiilor de la instituții, precum Ministerul Sănătății și Ministerul Educației .a devenit mult mai dificilă. Alarmantă este, în special, situația legată de solicitările adresate întreprinderilor de stat, unde adesea, se practica lipsa totală a unui răspuns (ex: Poșta Moldovei, Moldtelecom etc.).
Există și exemple pozitive.
Instituțiile care par a fi mai disponibile pentru oferirea informațiilor de interes public, sunt: Ministerul Mediului, Consiliul Superior al Magistraturii, Banca Națională, Serviciul Protecției Civile și Situațiilor Excepționale și Inspectoratele de Poliție.
Reprezentanții mass-media susțin că există și o abordare selectivă a instituțiilor vizavi de diverse surse mass-media sau subiect.
Spre exemplu, Ministerul de Interne, Procuratura Generală, Procuratura Anticorupție au o abordare discreționară, de la caz la caz. Unele răspunsuri pot fi obținute mai rapid, iar altele – mult mai complicat. Acest fapt denotă lipsa de procedură clară în interiorul instituției și existența unei abordări selective.
Cu referire la atitudinea autorităților publice locale (APL), 62,5% din respondenți consideră că aceasta nu diferă de cea a autorităților centrale, iar 37,5% consideră că APL-urile ar fi mai cooperante/deschise.
Răspunsurile obținute de la cei chestionați indică o abordare greșită și reticentă a Primăriei Chișinău, atunci când este vorba de obținerea informațiilor solicitate de presă.
Întrebați fiind dacă s-au confruntat cu cazuri legate de refuzul nemotivat al funcționarilor publici de a oferi accesul la informația solicitată, 75% din respondenți au răspuns afirmativ.
O alta dificultate este legată de faptul că autoritățile refuză adesea să furnizeze informația pe motiv că acestea ar reprezenta date cu caracter personal, în cazul solicitărilor ce țin de date biografice, venituri și activități financiare ale persoanelor publice, numele beneficiarilor unor programe finanțate din bani publici etc.
Alte dificultăți întâmpinate de presă în procesul obținerii informațiilor evidențiate în chestionarul CPR, sunt: lipsa răspunsurilor sau expedierea acestora cu mari întârzieri (depășirea termenului de 15 zile lucrătoare); lipsa informațiilor sau informații neactualizate pe paginile web ale autorităților; invocarea secretului de stat ca motiv pentru refuzarea accesului la informație; refuzul de a înregistra o solicitare de informații dacă este expediată în varianta electronică; lipsa serviciului de presă al autorităților sau imposibilitatea de a contacta telefonic reprezentanți ai instituțiilor; răspunsuri formale, incomplete, inconsistente; atitudine negativă și pasarea responsabilității de la o instituție la alta.
B. Concluzii. Metodele prin care statul îngrădește accesul la informație.
§ Metoda 1: Termenul de satisfacere a cererilor.
Din totalul solicitărilor expediate de CPR, la doar 42,9% am obținut un răspuns până în termenul maxim de 15 zile, iar la 28,6% din solicitări, exact în termenul maxim prevăzut de lege.
Or, legislația în vigoare (articolul 16, paragraful 1 din legea cu privire la accesul la informație) spune clar:
Informațiile, documentele solicitate vor fi puse la dispoziția solicitantului din momentul în care vor fi disponibile pentru a fi furnizate, dar nu mai târziu de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii de acces la informație.
Calitatea investigațiilor se bazează foarte mult pe operativitatea efectuării acestora. Prelungind la maxim termenul de satisfacere a unei solicitări de informație, instituțiile statului devin motivul din care investigațiile jurnalistice decurg adesea cu lentoare și au un impact minim, fiind publicate după ce subiectul cercetat este consumat în spațiul public. Efectul unei investigații poate fi compromis sau minimizat, inclusiv prin întârzierea publicării acesteia.
Dată fiind importanța efortului depus de jurnaliștii de investigație pentru procesele democratice, întârzierea răspunsului din partea autorităților nu este doar o problemă de eficiență și oportunitate, dar și una ce vizează drepturile omului. Astfel, dacă jurnalistul, în virtutea circumstanțelor create de autorități, publică materialul cu întârziere sau renunță la acesta din urmă, putem deduce că acestuia i se încalcă dreptul la libertatea de exprimare, iar consumatorilor de media – cel la informare.
Contrar modului în care prevederea dată este interpretată de instituții, termenul de 15 zile lucrătoare este unul maxim. Informația trebuie să fie furnizată din momentul în care aceasta este disponibilă.
§ Metoda 2: Birocratizarea excesivă a procedurii de solicitare a informațiilor.
Procedura de solicitare a informațiilor este una excesiv de birocratizată, lucrul dat nefiind fundamentat printr-o prevedere legală. Responsabilii de comunicare din diferite instituții deseori insistă ca solicitarea să fie remisă prin corespondența oficială, uneori solicitând ca aceasta să fie semnată și ștampilată. Demersurile făcute verbal au toate șansele să fie respinse sau ignorate.
Concluzia dată a reieșit din solicitările de informație expediate de echipa CPR, chestionarele completate de presă, dar și din discuțiile purtate în cadrul întâlnirilor cu jurnaliștii de investigație.
Această situație este în contradicție cu prevederile articolului 12 al legii nr. 982 privind accesul la informație, care stipulează clar că “(1) Informațiile oficiale vor fi puse la dispoziția solicitanților în baza unei cereri scrise sau verbale.”
§ Metoda 3: Suprapunerea legii cu privire la petiționare cu legea privind accesul la informație.
În răspunsurile recepționate, dar și în experiența jurnaliștilor, am depistat faptul că, instituțiile statului deseori confundă (intenționat sau neintenționat) legislația privind accesul la informație cu legislația privind petiționarea.
Atunci când o cerere de informație este tratată drept o petiție, termenul de satisfacere a cererii de informație poate fi automat prelungit ”legal” la 30 de zile lucrătoare (art. 8, legea 190 cu privire la petiționare). De asemenea, legislația privind petiționarea poate fi utilizată pentru respingerea cererii, din motive că aceasta nu ar fi conformă rigorilor birocratice ale unei petiții (art. 5 alin. (2) din legea cu privire la petiționare).
§ Metoda 4: Invocarea legislației cu privire la protecția datelor cu caracter personal.
În ultimii ani, tot mai multe solicitări de informații sunt respinse din acest motiv. În aproape 40% din răspunsurile la solicitările expediate de CPR figurează, într-un fel sau altul, invocarea legii cu privire la datele cu caracter personal, deși niciuna din solicitările CPR nu ținea de viața privată.
Experiența reprezentanților mass-media confirmă concluziile noastre. Conform spuselor acestora, cel mai des se utilizează acest pretext atunci când solicitările de informație vizează: averile sau deplasările demnitarilor, numele sau CV-urile candidaților la funcții înalte și beneficiarii anumitor finanțări din bani publici. De asemenea, accesul la informațiile ce țin de procese de judecată, cu implicarea demnitarilor sau a apropiaților lor sau la orice alte detalii pe care autoritățile nu doresc să le facă publice, poate fi îngrădită prin invocarea legii cu privire la protecția datelor cu caracter personal.
Mai mult decât atât, în experiența jurnaliștilor, atunci când, în pofida unui refuz cu invocarea datelor cu caracter personal, informația dată este obținută ulterior și publicată, numărul adresărilor în judecată, formulate de persoanele ce figurează în materialele respective, este minim (1 caz din 20). Acest fapt demonstrează că autoritățile invocă, fără un a avea argumente serioase, legea cu privire la protecția datelor cu caracter personal.
Ținem să menționăm faptul că, în toate cazurile în care, totuși, se ajunge la un proces în instanță, persoana care formulat adresarea, deține sau a deținut o funcție publică.
În doar 5% din cazuri se materializează pericolele de adresare în judecată, invocate de autorități drept pretext
Autoritățile fac uz de legislația pentru protecția vieții private atunci când publicarea unor materiale poate facilita investigarea anumitor interese sau scheme de corupție. În acest context, domeniile cele mai vizate sunt achizițiile publice, justiție, dar și ocrotirea sănătății.
Ramificările sunt, însă, multiple, căci, bunăoară, și un subiect legat de beneficiarii distincțiilor de stat poate cădea (nejustificat) sub incidența protecției datelor cu caracter personal.
§ Metoda 5: Lipsa unor informații ce, în mod normal, trebuie să fie pe site-ul diverselor instituții
Adeseori informația, care din start ar trebui să fie publică, nu este disponibilă pe site-urile instituțiilor.
Un exemplu concludent este cel al declarațiilor de avere ale rectorilor universităților de stat din Republica Moldova. Pe site-ul Autorității Naționale de Integritate (www.cni.md) figurează doar o parte din declarațiile de avere ale acestora.
O situație similară există și în ceea ce privește rapoartele de activitate sau bugetele anuale ale unor agenții sau întreprinderi de stat, sau, spre exemplu, componența Comisiei interdepartamentale pentru protecția secretului de stat.
§ Metoda 6: Refuzul de a furniza informațiile solicitate sub pretextul protejării secretului de stat, a secretului fiscal sau comercial
CPR s-a confruntat cu această situație în cazul solicitării adresate Ministerului Finanțelor referitor la sumele încasate la bugetul de sfat din contul impozitelor pe venit achitate de deputații moldoveni în perioada 2015-2016.
Excesul de zel vizavi de includerea în categoria secretului de stat a unei multitudini de tipuri de informații, de altfel accesibile în alte state, precum și lipsa unei liste exhaustive a documentelor secretizate ce s-ar publica anual, au, de asemenea, un impact negativ asupra activității jurnaliștilor de investigație.
Concluzii finale:
O bună parte din carențele pe care le-am identificat și descris în acest studiu, nu sunt legate de prevederile legislației în domeniu, ci de modul în care sunt gestionate procesele interne din instituțiile statului și interpretarea eronată, defectuoasă a legislației.
Din acest motiv, o abordare ce s-ar axa strict pe amendarea legislației din domeniu, nu va eradica deficiențele existente și nu va asigura o activitate prodigioasă a jurnalismului de investigație din Republica Moldova. Or, aceasta din urmă este o condiție sine qua non pentru lupta contra corupției.
Revizuirea legislației trebuie să fie îmbinată cu eforturi de îmbunătățire a managementului intern din cadrul diverselor instituții și de interpretarea și implementare corectă și cu bună credință a legislației existente.
[1] Legea 982/2000 privind accesul la informație (http://lex.justice.md/md/311759/)
Art. 6, legea 64/2010 cu privire la libertatea de exprimare (http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=335145&lang=1)
Art. 3, 20 etc. al legii presei nr. 243/1994 (http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311633)
[2] Legea 982/2000 privind accesul la informație, Art. 1, alin. 1
[3] LEGE Nr. 1123 din 30.07.1992 cu privire la distincțiile de stat ale Republicii Moldova, art. 1
